Titi DAMIAN
ALERGÂND
DUPĂ O HIMERĂ
de Tudor CICU
-
eseistul cu vocație de cărturar-
Obiceiul meu este ca, atunci când
scriu o cronică de întâmpinare a unei cărți, să arunc o privire și asupra
personalității autorului și, deopotrivă, a omului. Când rostesc numele lui
Tudor Cicu – inginer dobrogean naturalizat în Buzău – am pe ecranul memoriei
imaginea unui ins sfătos care se adresează, de obicei în parabole, unei săli,
la o lansare de carte în aula Bibliotecii Județene „Vasile Voiculescu”: el – în
față, sfătos, niciodată pe centru, ci ușor spre stânga sălii, într-o ținută
degajată, lejeră, dar verticală, - ceilalți, în sală, urmărindu-l foarte
interesați, cu privirile îndreptate spre vorbitor, atenți, încordați.
Îmi vine foarte greu să diferențiez între răspunsurile la două posibile
întrebări care ar părea, la prima vedere, sinonime. Prima: Când l-am întâlnit?
Mai mult ca sigur, prin 2006, la celebrele lansări de carte organizate la Casa
de Cultură a Sindicatelor de către maestrul de ceremonii Marin Ifrim. Cealaltă
întrebare: Când l-am cunoscut? Răspunsul are în vedere orizontul moral, estetic
și literar al autorului. Desigur, citindu-i prima carte pe care mi-a dat-o,
„Călător prin Valea Plângerii.” Atât de mult m-a impresionat acest volum de
povestiri, încât, fără să mi-o ceară cineva, am și publicat o cronică în
prestigioasa revistă „Pro Saeculum” din Focșani, unde făceam referire și la
volumul de versuri „Cu marea în suflet” (2005) și la romanul „Iarba de mare”
(2006). Am recitit recent acea cronică, în finalul căreia am avut îndrăzneala
să privesc mai departe evoluția sa ca scriitor: „Tudor Cicu s-a ridicat deasupra acestor nimicnicii ale vieții, prin
generozitatea actului creator, luând-o, în acest maraton al creației, mult
înaintea celorlalți. E pe cale de a deveni reper, etalon. Numai de l-ar mai
putea zări cei din urmă sau de l-ar mai aștepta cei care cronometrează finișul.
El face abstracție de toți, desăvârșindu-și, cu tenacitate, cu talent și cu o
cutremurătoare modestie, opera, asemenea lui Phidias al Antichității. Rămâne
doar s-o însuflețească.”
Evoluția lui ulterioară mi-a
confirmat pe deplin intuiția, felicitându-mă acum că scrisesem niște cuvinte
profetice. Între timp, a ajuns la cincisprezece volume de versuri, cronici
literare, povestiri, parodii, antologii, eseuri, dezvăluindu-și, cu fiecare
carte nou apărută, o altă fațetă a personalității sale literare complexe și
dovedindu-se un autor prolific și profund în același timp. Pe de altă parte, se
impune ca un autentic publicist, numele lui apărând tot mai des în reviste de
prestigiu. Nu cunosc vreo revistă de cultură care să-i refuze colaborarea, din
contră, se simt onorate să-l publice. Orice redactor-șef descoperă, de la prima
lectură a unui articol, scriitorul serios, profund, erudit și talentat.
Am în față noua sa carte „ALERGÂND DUPĂ O HIMERĂ”, Ed. Rafet,
Rm. Sărat, 164 de pagini. Este o carte aparte care justifică întrutotul
specificul eseisticii sale: sublimul amestec, într-un creuzet numai de el
folosit, al povestirii și parabolei cu elementul livresc, dovedind
extraordinara sa deschidere spre cultura română și universală. Aceasta, pentru
că, în carte, el reușește – ajutat de o memorie fenomenală – o îmbinare
perfectă între două tipuri de eseu pe care numai Odobescu l-a mai reușit în
literatura română – simbioză între eseul de călătorii în spațiul
mitico-geografic al Greciei și un eseu de „călătorie” în spațiul spiritual al
doi scriitori români: Ion Lazu și Ion Murgeanu. Suportul material al primului
eseu îl reprezintă două călătorii în Grecia împreună cu soția și fiul său
Adrian, pe itinerariul: Argos, Lerna, Salonic, Olimp, Platamonas, Atena
(Acropole-Partenonul), Thermopile, Delphi, Navplion, Megara, Corint, Epidaurus.
Itinerariul geografic este însoțit discret de călătoria în interiorul
mitologiei grecești având ca supot „Iliada” lui Homer.
Cea de-a doua călătorie, în paralel
cu cea geografică, o reprezintă extraordinara aventură în universul spiritual
al celor doi români, având ca suport „Himera literaturii” semnată de Ion Lazu
și „Confesiunile” lui Ion Murgeanu. Precaut, Tudor Cicu își ia ca fundamente și
alte cărți de referință: „Moartea lui Mercuțio” de Eugen Simion, „Polemici
cordiale” de Octavian Paler și, desigur, cartea fundamentală a culturii
omenirii „Iliada.” Totodată, în carte mai încap și numele a peste o sută de
scriitori români, începând cu Mircea Cărtărescu, apoi continuând și cu nume ale
scriitorilor din spațiul buzoian, ialomițean și nu numai.
În structura exterioară a cărții, cititorul descoperă, de fapt, trei cărți.
Cartea I-a, „Alergând după o himeră” cuprinde douăsprezece capitole, fiecare
având titluri specifice și mottouri sugestive. Cuvântul cheie al cărții îl
reprezintă „Hymera” care, în mitologia grecească, denumea o ființă mitologică
având cap de leu, trup de capră și coadă de șarpe. În carte cuvântul devine o
antonomază cu sensul de „iluzie.”
Demersul eseistic din această primă
carte este construit pornind de la itinerariul mitico-geografic grecesc spre a
ajunge discret la călătoria în universul spiritual al celor doi scriitori.
Această fuziune inteligentă este realizată permanent având ca suport și numitor
comun, „himera.”
Să observăm modalitatea ingenioasă
folosită de eseist, luând ca puncte de plecare în demersul nostru, două
capitole.
Mai întâi, avem în vedere capitolul patru, denumit sugestiv „Constelația
Lyra” (p.20) La începutul capitolului realizează un scurt eseu în care admiră
„marea îngenunchiată” de pe terasa hotelului din Platamonas, având în minte
imaginea mării văzute de pe Olymp de către Homer: „Marea e o Himeră doborâtă la
picioarele muntelui.” Aduce apoi în discuție considerațiile lui Mircea
Cărtărescu din „Pontus Axeinos” unde mărturisește că „părinții lui n-au văzut
niciodată marea, și nici bunicii, cu toții țărani.” Acesta vedea marea de pe
Olymp „ca un tărâm al oglinzilor peste care Pasărea Soarelui își caută cuibul
și țintind cu privirea Pământul.” Asociază apoi descrierea mării realizată de
Homer în „Iliada”: „Și era vuietul mult întocmai ca vuietul mării, / Când se
bat valuri de mal și fierbe și urlă noianul.”
Subtil, trece la începuturile
aventurii lui Ion Lazu: „A pornit de la o dragoste a munților, alegându-și
profesia de geolog. Dorința de a așterne în versuri tot ceea ce văzuse în
împărăția munților, pesemne, de aici i s-a tras.” Urmează traseul mai abrupt
decât al munților, acela al literaturii, prin mărturisirea că nu a fost în
niciun fel precoce într-ale scrisului. În școala secundară îl cunoaște pe
Stoicescu Victor de la care împrumută cărțile „Iliada” și „Broscuța cea rea.”
Tudor Cicu sare spre o altă constatare, de data aceasta a lui Octavian Paler din
„Polemici cordiale”, potrivit căreia „Fără spirit și fără cultură nu există
eternitate”, argumentând: „Dacă aveți vreodată ocazia, vă propun să treceți
prin Sparta de azi. Să vedeți ce-a rămas din rivala de odinioară a Atenei, care
n-a crezut decât în forță, disprețuind cultura.” Eseistul revine la periplul
lui Ion Lazu prin Constelația Lyrei. După terminarea facultății a trimis câteva
poezii la „Luceafărul” – bine primite de Mihu Dragomir, apoi la „Gazeta
literară” a lui Geo Dumitrescu. Frecventează „Cenaclul Labiș”, condus de Eugen
Barbu, unde i se pare că „zăngănitul armelor este un lucru firesc și face parte
din decor.” Acolo își disputau ideile Gheorghe Pituț, George Bălăiță (acesta îi
sugerează să cocheteze și cu proza), Virgil Mazilescu, Marin Sorescu, Șerban
Codrin, Florentin Popescu, Gabriela Melinescu, Ovidiu Genaru, Ion Crânguleanu,
Nicolae Manolescu. Principalii combatanți erau Adrian Păunescu și Ion Gheorghe.
Niciun tânăr nu se considera lansat până nu citea și în „Cenaclul de Luni.”
Aduce în discuție și excelenta observație a lui Eugen Simoin: „Acolo unde se
adună scriitorii, trebuie să se strângă și ideile.” Revine la un citat din „Iliada”
pentru a marca relația dintre tineri și bătrâni: „Dar mijlocind un bătrân, care
vede-napoi și-nainte/, Lucrul, de o parte și alta, se pune mai bine la cale.”
Readuce în prim-plan imaginea mării care
„izbește în țărmuri, șovăielnic” privită de pe terasa unde scrie acest eseu,
ajungând la întrebarea lui Ion Lazu din capitolul trei din „Himera
literaturii”: „Unde ești tu cu adevărat? De ce îmi spui de-abia acum cine eram
eu cu două decenii în urmă?” Eseistul încheie frumos capitolul: „Amnarul și
cremenea pe care, cândva, altcineva le va folosi pentru a face lumină – vor da
și scânteia cuvenită acestor întrebări.”
În paralel, în capitolul următor, al
cincilea, (p.23) propune subtil cititorului începuturile literare ale lui Ion
Murgeanu. Bineînțeles că acum Cicu se găsește în continuarea călătoriei
mitico-geografice, în Atena, având sentimentul de „prea târziu” și în minte
versurile lui Byron: „Bucăți de piatră, reci, poate-ntr-o zi/ C-am fost cum
sunt acum, cumplit se vor căi.” Aduce vorba și despre spusele lui Octavian
Paler despre englez: „El se îmbracă într-o pânză de păianjen și se plimbă cu
ea, ca și cum ar fi îmbrăcat în cea mai strălucitoare și inexpugnabilă armură.”
Un periplu prin Atena înseamnă vizitarea Muzeului de Arheologie, templul lui
Zeus, rămâne îngândurat în fața statuii zeiței Pallas Atena, înfățișată lângă o
bufniță (simbolul înțelepciunii) și un șarpe (simbolul prudenței).
Cu îndemnul-ecou „O, anotimpuri, o,
castele...” cititorul pășește în lumea literară care i-a venit în întâmpinare
poetului Ion Murgeanu. Primul club literar - Suceava, un mic incident în armată
în urma căruia este trimis la bibliotecă, cunoștința cu poetul militar Nicolae
Tăutu, apoi transferul, ca soldat, la București unde leagă o relație trainică,
„la cataramă”, cu poetul Gheorghe Istrate. În holul facultății dă de sicriul
lui Dan Barbilian pe care-l descoperă de-abia atunci ca poet. Urmează prietenia
cu Ludovic Antal și, prin intermediul lui, se bucură de bogăția sufletească a
lui Tudor George, Teodor Pâcă, Leonid Domov, George Astaloș, Cornel Regman,
Constantin Piliuță. O întâlnește pe viitoarea soție Lidia, apoi pe cei din Țara
de Sus: Cezar Ivănescu, Alexandru Andrițoiu, Gheorghe Tomozei...
Singurătatea, în Grecia, îl aduce pe
Tudor Cicu pe o plajă imensă cu apă calmă, limpede și sărată, pentru a-i putea
lumina cititorului „casa sufletului, alergând lângă acești autori, după o
himeră perceptibilă.”
Și tot așa, în cele șaptesprezece
capitole din cartea întâi și în cele douăsprezece din „Scrisori din Grecia”,
simbioza dintre cele două călătorii devine perfectă. Dacă ai călătorit în
Grecia cândva, cartea îți trezește încântarea amintirilor, dacă n-ai fost, te
vei duce, întrucât eseistul ți-a deschis poarta imaginației.
Cât privește himera lui Ion Lazu și
a lui Ion Murgeanu, Tudor Cicu procedează cu știință, dozând, odată ce
realizează călătoria geografică, informațiile despre cei doi, adică:
începuturile literare, prietenii și inamiciții literare, incursiuni în fondul
lor sufletesc și literar, hărțuieli literare și, desigur, izbânzi și himere.
Pentru cititor, surpriza este uriașă. Și în cazul lor, dacă nu i-a citit pe cei
doi, desigur că va fi curios să-i citescă. Oricum, pentru a comenta de-a fir a
păr, această carte de eseuri, în opinia mea, îți trebuie să mai scrii o altă
carte. Cărturarul Tudor Cicu îți transferă cu generozitate o părticică din
erudiția sa. Plus că te alegi cu încântarea, pentru că are harul de a reînvia,
pentru tine, călător cu imaginația, atât Grecia cât și himera celor doi
scriitori. Iată cum, cu știință, reușeșete să-l capteze în această călătorie
imaginară și pe cititor:
„Voi
încerca să ridic cuvintele până la cititorul care mă așteaptă, cu genunchiul la
inimă adus, știind că-i voi lumina în aceste clipe casa sufletului.” (p.27)
„Dragă
cititorule, acum, când scriu toate acestea, tocmai am sosit din Grecia și
încerc, prin simple cuvinte să-ți ridic la locul ei, în calendar ziua prorocită
de astre, pentru a-ți găsi un binemeritat loc, în cuvintele acestei patrii
numite de Nichita: Poezie.” (p.59)
„Tu,
cititorule, încă mai stai la îndoială că Alexandru Macedon nu ținea la
căpătâiul său opera pe care eu am admirat-o și venerat-o.” (p.62)
„Încerc
să nu-ți cer, cititorule, un lucru peste putința înțelegerii.” (p.64)
„Să nu
spui și tu, cititorule, că basmele mint. Alătură-te celor deja scrise de mine
în aceste eseuri și vei auzi cum, prin ochii poveștilor de tot felul, cuvintele
îți vor părea o viforniță.” (p.67)
„Tu,
cititorule, ești în măsură (și îndreptățit) să dai și acest răspuns: A meritat
poetul să îndure suferința pentru nesimțirea tuturor? Pentru a răspunde, va
trebui să-ți spun, dragă cititorule, povestea acelei nopți când Ion Murgeanu și
Ion Lefter plecaseră la gară în toiul iernii la București, ca să scrie George
Călinescu despre ei.” (p.78)
Iată și istorioara:
„...mergeam printr-o zăpadă neatinsă
prin acei zori de zi, pe culmea unui deal spre gara Fărțănești, mai mult prin
intuiția cărării sau drumului, din timpuri normale meteorologic, și deodată, în
paralel cu noi văzurăm un șir de lupi disciplinați, pășind în armonie cu noi,
ai fi spus, pe-o culme paralelă... însă la câțiva pași de noi... săltau, căci
se hârjoneau cu pași mici, iar noi înotam cu pași minusculi... când am realizat
eminentul pericol, ceva s-a slobozit din noi, resortul unui cântec nesfârșit
(Cântecul Morții?!) impenetrabil: realizam cum cântecul pe care-l inventam ad-hoc,
era ultima soluție, nu ne puseserăm cel puțin de acord, era discursul premiilor
Nobel neobținute niciodată, și salvarea umanității în două exemplare imberbe și
inconștiente... Să vă mai spun că la auzul acelui cântec ieșit din două voci neacordate
și necomandate, lupii au mers ce-au mers și o cotiră la un moment dat, în sens
opus, iar noi nu ne-am oprit dintre zăpezi și nici cu o câtime din cântat, căci
nici la gara Fărțănești ajunși nu ne oprisem din cântat. Gara Destinului... ar
fi putut să nu mai fie. Suiți în trenul de Galați mai cântam încă.... purtând
cu noi oroarea neexprimată a unei întâmplări la limită...” (p.79)
Dacă mai sus autorul reproduce din
cartea lui Murgeanu, în paginile următoare dă viață, cu talentu-i binecunoscut,
unor întâmplări din Grecia, savuroase, dar amare și cititorul va vedea de ce:
„M-am îndreptat către cei trei
pescari amatori (un puști de vreo zece ani și doi tipi între 23-27 de ani),
singurii de pe platoul de ciment. Dialogul a decurs cam așa: <<Plis! Paralia... Where is the beatch?... Paralia!>> (repetam cuvântul
plajă în grecește). <<?!!...>> Nu m-au înțeles, ori nu puneam eu
accentul cum trebuie pe un cuvânt grecesc. Unul dintre ei, un tip cam la 23 de
ani, cu perciuni până sub bărbie, fața ascuțită și oleacă măsliniu la față, mă
întreabă uimit: <<Turist?>> <<Yes!...>> <<Country?...>>
<<Romanian...>> (Am vrut să-i spun că sunt român). <<Aaa?
Gipsy!>> Am făcut o grimasă de om lovit în plex. Cum adică: gipsy? Ăștia
cum aud cuvântul rom..., cred că toți suntem țigani. Am dat să mă revolt,
oarecum înfuriat de remarca făcută, dar am tăcut subit, în timp ce doi dintre
ei, puștiul mai ales, se prăpădeau de râs, văzându-mi moaca pleoștită. ”
(p.81-82)
În plus, în carte, cititorul se hrănește
și cu maxime și cugetări semnate Tudor Cicu. Acestea, adunate, ar putea deveni
oricând o culegere de înțelepciune:
„Prieteniile
literare se fac greu, se întrețin greu și se destramă ușor, iar în
străfundurile memoriei se eliberează regretele.” (p.32)
„Gloria
de poet este o coroană grea pe fruntea celui care, asemeni lui Hamlet, se va
întreba a fi și a nu fi.”
(p.32)
„Neavând
aripi, precum se spune că aveau zeii, omul e totuși cea mai izbândită făptură
de pe pământ.” (p.37)
„Scrisul
este cea mai însingurată meserie din lume. Și cea mai grea.” (p.64)
„Scrisul
devine, mai degrabă, un avertisment împotriva deșertăciunii.” (p.65)
„Scriu
și citesc din bucuria de a trăi.” (p.77)
„Nu pot
fi singur printre cuvinte, decât în mijlocul cititorilor care mă caută.” (p.85)
„Cât de
mult contează un surâs! Și, mai ales, când vine din partea unui străin.” (p.89)
„Eu cred
că alte popoare își au sfinții lor, dar grecii au înțelepți.” (p.90)
„Și eu
am aflat, din păcate, că nu poți fi singur cu adevărat decât în mijlocul
oamenilor.” (p.93)
Cartea a II-a, „Ion Gheorghe – un
poet controversat” – cuprinde un număr de nouă eseuri numerotate cu cifre
romane, fiecare având câte un motto consistent - citate din poemele sale. Și
aici autorul eseurilor face dovada unor lecturi întinse și a unor analize aprofundate
ale operei poetului buzoian trecând cu lejeritate de la un volum la altul și
făcând conexiuni inspirate cu marile nume ale scriitorilor români sau
universali: Matei Călinescu, Emil Cioran, Tudor Arghezi, Eugen Simion,
Cervantes, George Sand, H. G. Welss, D. H. Lawrence, Kafka, Ovidiu, Walt Whitman,
Alex. Ștefănescu, Radu Gyr, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Marin Ifrim, Dinu
Rachieru, Octavian Paler, etc. – toate având ca numitor comun literatura ca
himeră. Finalul eseului despre Ion Gheorghe este splendid: „Noi care îi știm căutările pe dinăuntrul icoanelor zugrăvite și ne
hrănim cu personajele noastre homerice, înțelegem de ce Ion Gheorghe comunica,
în lipsa zeilor, direct cu cosmosul. Ca și Labiș, Ion Gheorghe a locuit în
sanctuarul visătorilor autentici și au dat curs verbelor Limbii Române,
preamărindu-și înaintașii și alăturându-li-se cu Mitul Bărbatului Călător în
Țara Marii Mume: CREAȚIA.” (p.133)
Cartea a III-a, „Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătății veacului său”
este alcătuită dim zece eseuri cu titluri sugestive, subsumate „portretului” pe
care el il creionează, analizând cu precizie de laser momentul „arestării”
poetului, cercetând cauze, împrejurări și consecințe, având ca puncte de
plecare memoriile lui Slavici și documentele vremii. Aceste eseuri le-am citit
și răscitit, ca să le pot da un verdict: sunt cele mai documentate, mai exacte,
mai fine, mai tulburătoare și mai pline de înțelepciune dintre eseurile semnate
de Tudor Cicu. Formulările au valoare de aforisme dăltuite în piatra veșniciei,
așa cum este cea din final, la fel de sintetică și sugestivă ca acelea lăsate
moștenire de către Călinescu sau Maiorescu:
„Zadarnic vom privi în toate ferestrele prin care a văzut el Poezia. Nouă nu ni
se va arăta curând. Seva miraculoasă a cântecului său, oricât ne-am tăia venele
rostirii (prin scris), în cele mai fierbinți clipe de inspirație, nu va curge
la fel. De ce ne-am fi așteptat, ca Ioan Slavici (sau) I.L.C. – două genii ale
veacului său – să gândească altfel? Două genii împart o sărăcie în singurătatea
lor, niciodată o lume cu de toate în ea.” (p.161)
Prin această carte, Tudor Cicu și-a
dat întreaga măsură a talentului său de eseist și îmi justifică aprecierile pe
care le-am făcut în cronica la cartea sa de povestiri, acum aproape zece ani.
Intuiția mea s-a dovedit acum certitudine, cartea dezvăluindu-mi un eseist
redutabil, având și vocație de critic literar, trecut, cum era și firesc, și
prin poezie și proză. Are experiența și exercițiul unui eseist și a unui critic
literar, ambele necesare pentru a da opere durabile și esențiale, având în
vedere memoria sa prodigioasă, capacitatea de sinteză, subtilitatea analizei și
lecturile întinse din literatura română și universală. Vocația sa este de
cărturar.