marți, 29 aprilie 2014

521. Dumitru Augustin Doman: Moartea noastră cea de toate zilele (2)


        Periplu prin moartea chinuită de moarte (II)
                      Motto:Moartea nu te va găsi niciodată nepregătit” (D.A.D)

   „Nu există nimic pe lumea asta pentru care merită să-ţi faci griji. Nu sta să aştepţi să te găsească boala sau moartea”, scrie la un moment dat Dumitru Augustin Doman în cartea sa. Dar nu mă dumiresc cum e să priveşti cerul şi să înţelegi că acolo e moartea. Pesemne, doar să fii în locul lui Zaharia Stancu din relatarea Sânzianei Pop (p.52), cel care fugea de moarte cu tot cerul deasupra sa: „Nu ştii? Mă caută moartea. Dacă nu fug, mă prinde imediat”. Apoi dintr-o dată ai revelaţia bătrânului Lev Nicolaevici Tolstoi, la miezul nopţii, prin pădurea de la Iasnaia Poliana: „Nu există moarte, nu există moarte!” - ca un ţipăt disperat ţâşnit peste un continent pustiu. Şi, pesemne, ecoul încă mai răsună în pădurea de mesteceni. Laşi cartea de o parte şi rămâi pironit cu ochii în gol, ascultând ecoul strigătului îndârjit al bătrânului Tolstoi, alergând ca Zaharia Stancu cu moartea pe urmele sale. Apoi reiei lectura ca să-ţi tulbure spiritul cu alte câteva pagini, citite sau recitite. Acum înţeleg de ce Horia Bădescu o aşeza până la viitoarea lectură, la căpătâiul patului, unde sta cuminte şi nevinovată, ca şi cum ar sta moartea la căpătâiul patului. Incursiunile autorului, prin aceste microtexte (aşa zise „sfâşieri cioraniene”), seamănă cu acele cântece orfice, rostite în duet (poet şi evocator, că tot spune undeva: „poetul e Dumnezeu”) din piesele antice; un dans ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiească din om. Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, împovărat de gânduri filosofice, când în odaie avea să-i intre pasărea de catran a nopţii (corbul), prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii şi, moarte - ca ultim tărâm al vieţii. Dinaintea oglinzilor imaginare ale trecutului, în „amurgul gândurilor” („moartea este oglinda care ne reflectă”), autorul se află pe tărâmul „unde plutirea tăcută şi perpetuă se desfată neruşinată” şi, prin fumul iluzoriu care se ridica la tavan, în rotocoale, şi-ţi rupe fluxul gândurilor „moartea este câmpul de luptă spre oamenii care pleacă mereu spre a nu se întoarce eroi, spre a nu se întoarce învinşi, spre a nu se întoarce”. Altfel spus, poet şi evocator, par ca doi inşi la capul unui mort (ce) se acuză reciproc, fără patimă, că celălalt l-a omorât. Şi, „ce pace plictisitoare a fost până la moartea lui Abel!” În aceste intertexte eseist-poematice, cititorul poate intui că autorul stă de vorbă cu cineva. Iar acel cineva e mereu acelaşi, reflectat într-o mulţime de oglinzi semănate într-un „pustiu iluzionist”, ca numai de aici, să se poate porni afară, pe alt „drum de întoarcere”. Dar să-l urmărim, mai curând, pe autor: „Această carte nu-şi propune să sintetizeze moartea într-un cuvânt, nici într-o expresie, nici măcar într-o pagină. Ea propune un mozaic care în întregul lui să dea imaginea Morţii. De altfel, în acelaşi fel ar putea fi prezentată însăşi Viaţa”. Şi, nu întâmplător, prin imnice texte ne întoarcem odată cu autorul cărţii la imaginea rămasă fixată, undeva, în copilărie, şi la un trecut din viaţa noastră, din care tot mai mulţi, din păcate, reţinem tot mai puţin. În basmul lui Vladimir Colin „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (notează autorul) „răsfăţatul prinţ Agim porneşte în lume în căutarea a ceea ce spune titlul”. Tu, cititor interesat de descoperirea autorului, porneşti pe urmele lui Agim şi în locul aurului din cufărul îngropat nu zăreşti decât Bătrâneţea şi Moartea care îl aşteaptă pe prinţ la capătul drumului. De ce interesat? Pentru că  la un moment dat chiar tu ai putea fi prinţul Agim. „Moartea noastră cea de toate zilele”, nu-i, în fond,  decât o călătorie ludică ca o mişcare permanentă spre ceva în care nu se întâmplă nimic în afara acestei deplasări, poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată, răbdătoare, până într-o zi când  Moartea ne va arăta un căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă şi ţi-l va arăta şi-ţi va spune că e al tău. Şi nu va putea face nimic să-i stopeze stingerea, chiar dacă te-ai numi finul Morţii. Fiindcă nici Moartea chinuită de moarte de năstruşnicul Ivan Turbincă al nostru, nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii. Ajuns aici, am revelaţia nedumeririi mele: „Din albastrul cerului spre maroniul pământului a început să ningă. E semn că Domnul ne acceptă? E semn că Domnul ne aşteaptă?” Şi Viaţa se face munte-n urma ta. Un munte care te apără. Nu e nevoie să mai arunci gresia ori peria, ca în basmul acela, şi să fugi la infinit de moarte ca Zaharia Stancu, cel de care amintea autorul acestei minunate cărţi… 
   Dacă nu v-am convins, nu-mi rămâne decât să vă recomand să citiţi întreaga carte. Merită efortul - aşa cum ne îndeamnă să facem la cutare sau la cutare pildă pe care o supune atenţiei noastre.
                                                                                                  Tudor Cicu

       

luni, 28 aprilie 2014

520. Dumitru Augustin Doman: Moartea noastră cea de toate zilele (1)


Periplu prin moartea chinuită de moarte (I)

         Motto:În faţa morţii toţi suntem la fel de proşti, de săraci şi de nevolnici” (D.A.D)

   Că Moartea avea nevoie de un zid, de nişte pereţi, de un acoperiş şi, de ce nu, de o casă, n-aveam a-mi imagina până la cartea lui Dumitru Augustin Doman „Moartea noastră cea de toate zilele”, Editura Timpul, 2008. Mi-a plăcut comentariul lui Horia Bădescu, recent postat pe blogul poetului, şi am fost interesat să am această carte în mâini. Mi-am destăinuit gândul, autorului şi, ce gest minunat, cartea mi-a fost trimisă prin poştă. D.A.D trece Moartea prin metafora morţii, prin hiperbola morţii, prin parabola morţii, moartea însă se opune şi cere să joace pokerul vieţii ei, jocul pe care ştie că îl va câştiga, fiind ultima care va rămâne la masa de joc. Şi, atunci, D.A.D. îl invocă pe Dumnezeu ca martor la acest straniu joc propus de Moarte. Dumnezeu, însă, nu avea Timp pentru autor. Tocmai scria în cartea Vieţii, despre această moarte a noastră cea de toate zilele şi moartea fiecăruia de pe pământ. Iar dacă tu cititorule ai ochi bătuţi de ploi de privighetori, e ca şi cum nu înţelegi că poetul Horia Bădescu i-a dedicat prozatorului, tocmai un cântec. Un cântec sadovenian despre o tristeţe lirică a sufletului. Dacă stau bine şi mă gândesc (la ce spunea cronicarul H.B.), Ivan Turbincă nu era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar, clipa aceea l-a costat nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. După ce citeşti o carte – spunea cândva un amic – musai să ai şi îndoieli. Adică, e ceva de cartea asta, sau nu? Fiindcă (se trăgea şi o concluzie în discuţia aia), omul lipsit de îndoieli e tot atât de departe de lumină ca întunericul şi desprinderea lui de pământ, iar zborul pe care ar trebui să i-l dea povestea tocmai încheiată, nu s-ar mai produce. Nimic nu se mai leagă în capul tău şi rămâi pentru totdeauna pulverizat în univers. Adică, fără o posibilă întoarcere la realitatea de dinaintea lecturii. Cartea intitulată de Dumitru Augustin Doman „Moartea noastră cea de toate zilele” este o carte de proză constituită din „firimituri” de proză: schiţe, impresii, evocări, eseu şi alte întâmplări sub forma unor pilde. Fraza la care recurge autorul acesteia, e uneori scurtă, concisă, alteori muşcătoare, ori ironică am putea spune. Pot afirma că tocmai am citit o carte făcută să atragă atenţia, ca firul întins de Emil Cioran, amăgirii. Unii caută ironia –„cineva spunea că ironia e zâmbetul cu care creatorul cercetează o buburuză” (Ion Druţă) – alţii neprevăzutul întâmplării, iar cei care vor mai mult, vor găsi mai mult decât o aventură literară. Întrebarea e, dacă pot fi considerate „firimiturile” astea însăilate în carte, literatură? Dacă da, atunci întrebarea e: câţi cititori poţi hrăni cu astfel de firimituri? Autorul ei ştie, însă, că cel care scrie deţine el o „rotiţă” ca de ceasornic, care învârtită pe coala de scris îi spune în ce fel mesajul scrisului său trebuie să ajungă întreg şi rotund la cititor. Rostul acestor bucăţi de proză e să pună rotiţa în mişcare şi să atragă atenţia şi altora. Cum i-a atras Ivan Turbincă atenţia lui Dumnezeu. O astfel de carte nu are un personaj ca atare, ci doar un personaj imaginar, născut (cum spune H.B.), „din năstruşnica viziune a unui neam care la supărare ameninţă cerul cu săgeţi, bagă moartea în lada de zestre a fiului de împărat ori în turbinca lui Ivan şi-o lasă să se scovârgească, gata, gata să moară de foame, altoieşte dracii cu parul”… etc. Noi ni-l închipuim pe Ivan Turbincă al nostru cum se aşeza el la capăt de pod (c-aşa stă scris şi-n povestea aia faimoasă), iar pe sub pod curge Akeronul. Trece luntraşul la serviciu şi autorul ne redă scena.  „Luntraşul mă întreabă: Ai monedă? Să zic da? Mă va trece râul. Să zic nu? Mă va lăsa?” Dacă cititorul nu va citi cartea până la capăt, nu va afla niciodată răspunsul. Dar există un singur răspuns? Dacă am explica dinainte, totul, e ca şi cum am rămâne în mână cu cele două carboave nedate lui Dumnezeu. Dacă n-ar avea humorul humuleşteanului (cu „păstura vorbei” ironice a olteanului), mai că am zice că eleganţa şi sobrietatea autorului, modul în care îşi migăleşte fraza, ne-ar trimite la „eseistica”  lui Cioran dar şi pagini care îi vor oferi în continuare cititorului câteva schiţe cu iz urmuzian. Eseistica lui D.A.D., e o fulguială de revelaţii literare, teama că mai întotdeauna „ceva esenţial” ar putea rămâne nespus şi care ar putea să alcătuiască „misterul literaturii”, acel ceva ce e acum înghesuit, şi strâns, în aceste pilde-evocări. Cu apariţia acestei cărţi, (117 p.), D.A.D. îşi singularizează vocea lirică, cartea situându-se la graniţa dintre eseul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa eseistică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi moartea, ca „teritorii” de trecere pe „malul celălalt”. Poate fi, tot atât de bine, percepută ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existenţialiste în care autorul ei e pus faţă în faţă cu eul său. Aflat într-un dialog continuu cu celelalte trăiri, răsfrânte în oglinzile timpului, astfel de introspecţii nu-i aduc doar strălucirea unui spectacol al scrisului, unul care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ci şi o evadare într-o lume paralelă, din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi, moartea implacabilă. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit, şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă, o viaţă fără griji, comunicarea neîngrădită cu semenii, sau uitarea de moarte. Câştigul cititorului? Aşa cum ne spune, într-unul dintre texte (Moartea mea e un roman), e mai mare decât al scriitorului, pentru că „poezia textului”, care depăşeşte nivelul „jocului secund” (aşa cum autorul şi-a propus), are un număr al sensurilor prin care cititorul poate aluneca şi pe care le poate scoate în faţa minţii, fără ca întregul să sufere. În timpul acesta, autorul în biblioteca lui caută să afle ce este moartea şi ţese şi toarce la cartea lui, tot „toarce şi ţese”. Şi noi credem, citindu-l, că autorul se află în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, „meditând la moarte ca fenomen universal” şi scriind la acest Jurnal „al unui trăitor de rând”.

                                                              (va urma)

vineri, 25 aprilie 2014

519. Dintre cărțile mele preferate: AZI - Graham Greene


Sfârşitul unei iubiri  - de Graham Greene
Cu fraza: „O poveste nu are nici început nici sfârşit”…așa îşi începe romanul „Sfârşitul unei iubiri”, autorul lui, scriitorul Graham Greene. Romanul a fost  apreciat chiar şi de marii autori (Faulkner, de exemplu) iar romanul a fost ecranizat de două ori pe parcursul a 50 de ani.  Ultima ecranizare i-a avut ca protagonişti pe Ralph Fienes şi Juliane Moore. Greene îmi era ceva mai cunoscut, mai ales din direcţia romanelor cu încărcătură politică şi spionaj, şi nu m-aş fi aşteptat să dau peste un roman de dragoste. Sfârşitul unei iubiri  urmăreşte o poveste de dragoste adulterină petrecută în Anglia la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Povestea se desfăşoară în jurul a două personaje: scriitorul Maurice Bendrix şi Sarah, soţia unui important subsecretar de la Ministerul Pensiilor cu ascensiune, mai târziu, la Ministerul Securităţii Interne. Chiar dacă are în centru o intrigă amoroasă, romanul lui Greene conservă în poveste suficient suspans şi este „mai degrabă o mărturie a urii decât a iubirii”. Acţiunea începe pin anii 40,  în Anglia, acolo unde Maurice Bendrix, un scriitor popular, se îndrăgosteşte de Sarah Miles, o femeie care, departe de a fi excepţională sau incredibil de frumoasă  mai este şi căsătorită. Sarah trăieşte o căsnicie plictisitoare alături de Henry Miles (de altfel, prieten cu Maurice), funcţionar de minister, un om slab, şters, absent chiar şi din propriul mariaj. De partea cealaltă, Maurice este un impulsiv, un amant focos pentru care iubirea se măsoară prin intensitatea geloziei manifestate. „O uram (spune el) pentru că doream să cred că nu mă iubeşte: voiam s-o scot din gândurile şi inima mea”. Când totul părea dat uitării, cei doi (Maurice şi Miles) se întâlnesc şi plănuiesc punerea unui detectiv pe urmele lui Sarah, pentru a dezlega enigma ieşirilor nocturne ale acesteia. Deşi aventura dintre Maurice şi Sarah se desfăşoară fulgerător, în versiunea Maurice, rememorată mintal şi scrisă la persoana I-a, cel puţin în ceea ce priveşte implicarea emoţională a protagoniştilor, spre finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Sarah îl părăseşte pe Maurice fără explicaţie. Sau cel puţin aşa crede Bendrix, deşi ziua în care cei doi se despart, după o zi de dragoste în intimitatea apartamentului său şi are loc un bombardament ce-l va trimite în lumea „umbrelor” (a se vedea versiunea Sarah din partea a doua), Jurnalul intim a lui Sarah, sustras de detectiv, ar putea explica totul. „Când nu mai ai nici o speranţă, a spus ea, poţi să te rogi pentru miracole. Ele se întâmplă celor necăjiţi, nu-i aşa, şi eu eram necăjită” – spune Sarah, destănuindu-i-se lui Maurice despre ceea ce se întâmplase în clipa bombardamentului şi când îl crezuse mort. Maurice rămâne intrigat şi neconsolat (după propriile mărturisiri) abia după doi ani de la despărţirea de Sarah, în urma unei întâlniri cu Henry cel care doar atunci îşi suspecta soţia de adulter. „Ura este foarte asemănătoare cu iubirea fizică: are momente de criză şi apoi perioade de acalmie”  - scrie autorul. Angajarea detectivului e făcută de iubitul femeii, nu de soţul ei, convins fiind că Sarah şi-a găsit un alt amant. Cei doi „amici” încep să se întâlnească la Miles acasă, unde Maurice o reîntâlneşte pe Sarah, tocmai venită de pe afară, pe o vreme mizerabilă şi ar face totul să reînnoade idila lor veche. Fraza rostită, atunci, de Miles, soţul acesteia, va conduce şi la un deznodământ nedorit, de cititor. „Eşti udă leoarcă, Sarah. Într-o zi ai să răceşti de moarte”. Aparent, rapoartele detectivului par să îi confirme teoria lui Maurice: Sarah vizitează periodic domiciliul unui străin. Când scriitorul va intra însă în posesia jurnalului fostei amante, lumea îi va fi dată peste cap: Sarah a continuat să îl iubească pe Maurice, chiar dacă l-a părăsit. Şi atunci cum de l-a părăsit? Cartea răspunde şi la o altă întrebare pe care cititorul şi-o pune încă de la început: Când şi cum se sfârşeşte o iubire care a început promiţător? Sau poate întrebarea mai corectă ar fi: se sfârşeşte vreodată o iubire? Răspunsul pare să îl dea Graham Greene în una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, Sfârșitul unei iubiri. Autorul englez urmăreşte potecile unui tărâm al amorului în interiorul căruia iubirea, şi ura, devotamentul şi trădarea, sacrificiul şi egoismul, disperarea şi speranţa se succed aproape firesc, cresc şi descresc, îmbrăcând forme dintre cele mai diverse. Motivul pentru care Sarah l-a părăsit însă pe Maurice pare să nu poată fi însă depăşit, atâta timp cât nu pare să aibă o explicaţie umană. Căci povestea lui Sarah este una din cele mai curioase posibile: o femeie care se luptă cu credinţa în Dumnezeu, dar nu pentru că ar pune-o la îndoială, deşi nu îşi doreşte asta, ci pentru că, exact pe dos, deşi nu vrea să creadă (şi face eforturi concrete în acest sens) nu poate rezista tentaţiei credinţei (cât de bizar, s-ar putea remarca). Dar cum oamenii tânjesc după un mesaj de speranţă, cititorul va dori un final fericit. O primă şansă la ruga intensă a femeii Sarah (fără o credinţă anume în divinitate), îi este acordată de mesagerul divin: Maurice este scos din ghearele morţii aparente de după bombardamentul ce a avut loc la subsolul clădirii unde au făcut dragoste, dar o a doua şansă? Mai cu seamă că prima i-a fost tocmai satisfăcută respectând dorinţa femeii: „o să renunţ la el pentru totdeauna, dacă Tu îl readuci la viaţă. Am să fac orice, numai lasă-i şansa să trăiască”. Să vedem ce mai cere femeia Dumnezeului în care nu crede: „Am să-l fac fericit, acesta e este cel de-al doilea jurământ al meu, Doamne, opreşte-mă dacă poţi, opreşte-mă, dacă poţi”. O a doua şansă, nu i se mai dă celui cu furia îndreptată către cer. Romanul lui Greene este o incursiune fascinantă în teritoriul dintre iubirea divină şi iubirea umană. El  este însă şi o poveste  despre egoismul adânc al unor personaje  pentru care sacrificiul de sine e străin, care pun mai presus amorul propriu. Greene nu ne reţine doar în mrejele unei poveşti convenţionale despre o iubire obişnuită, ci construieşte un templu cauzal în care intriga nu e complicată doar de numărul protagoniştilor ci şi de natura iubirilor implicate. După lectura romanului nici cititorul nu va desluşi dacă cel de-al treilea jurământ al lui Sarah (cerşind divinităţii pacea pentru iubitul ei), a fost îndeplinit de Dumnezeul în care n-a crezut, dar căruia i s-a rugat pentru alţii, jertfindu-se pe ea. Pentru că, romanul ascunde în spatele unei banale poveşti de iubire adulterină concepţiile asupra literaturii, asupra Creatorului și a universului uman. Iar iubirea şi ura, loialitatea şi trădarea, speranţa şi disperarea, amintirile chinuitoare ori clipele fericite, sunt praguri din viaţa şi destinul fiecăruia, moartea fiind ultima staţie. Un roman tulburător şi pasionant  pe care vă îndemn să-l citiţi.

                                                                                 Tudor Cicu

vineri, 18 aprilie 2014

516. Nu am, moarte, cu tine nimic...


Aș fi rostit toate acestea la mormântul surorii mele Dumitra Ion, dar… nu mai aveam glas
                                                         Motto:
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestema unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
                           (Grigore Vieru: Nu am, moarte, cu tine nimic)    
                                                          
1. …„Uite, cum au mai trecut anii! Ajunşi la Mangalia, la sora mea mijlocie, Nita, încerc să-i depăn impresiile. Sora mea, născută tot de 5 aprilie, dar cu şase ani mai mare ca mine, mi se vaită de toate durerile şi belelele vârstei. Noi doi suntem lunatici. Aşa ne spunea mama. Adică, născuţi în aceeaşi zi, dar la distanţă de câţiva ani. Ca să nu ni se unească destinele, ai mei ne frânsese deasupra capetelor, o spată de război de ţesut, de la un război ţărănesc, cum văzusem, la noi în casă, când eram mic. Stăm de vorbă, povestind cam ce a fost de „Ziua şcolii” din Tătaru. Deodată, o văd râzând, cu telefonul mobil la ureche. Râde zgomotos şi spune cu voce tare, înseninată la faţă:
- Ştiu, Marioară, fratele meu e aici lângă mine. Mi-a povestit tot. Apoi, către mine: Auzi, frate-meu… ai dus buhul, în sat. Marioara lu’ Costea a lu’ naşu, zice că te-a văzut, la serbarea de la Căminul Cultural din Tătaru, că ai luat cuvântul, şi i-ai lăsat cu gura căscată pe toţi. Râd şi eu: ei, nici chiar aşa!
- …Auzi? După 30 de ani, cică, ai spus că te-ai reîntors în sat, dar, că-i iubeşti pe toţi, aşa cum ai zis, că ai scris într-o carte, şi că ai să mai scrii despre ei. Acum, zice Marioara, se vor grăbi cu toţii să îţi ceară cartea de la biblioteca şcolii, unde le-ai spus că ai donat cărţile…
Nu mai sunt atent… la ce zice. Ce-i drept, vorbele acelei femei, spuse la telefon, m-au lăsat fără cuvinte”.
                                               (Din: „Balaurul mărilor” - fragment p. 146)

2. ... „Doamne, cum te mai păcăleşte viaţa! Mi-aduc aminte, cum spunea tata, că o păcălea bunicul, pe soră-mea Nita, atunci când plângea. O lua pe picioare şi o juca pe picioare cu mâinile, cântându-i acelaşi, interminabil şi nefiresc cântecel: „carne… carne… carne… carne!”, până ce soră-mea, făcea ochii mari, ori că-i plăcea sunetul cuvântului, ori că aştepta să-i pice şi carnea aia, dar, cert e, că tăcea ca prin farmec. O trecuse bunicul în lumea tinereţilor fără bătrâneţe, de uitase să mai plângă? Un astfel de plâns-cântat, ziceau ai mei, că îi şi înduioşa, în cazul meu, atât de tare, că, imediat îmi făceau toate poftele, iar eu obţineam tot ce-mi propuneam. De fapt, împieliţatele de surori mai mari, mă puneau să stau sub fereastra unde ţesea mama, la războiul din casă şi, să urlu cât mă ţineau bojocii. Ori, eu nu prea ştiam să urlu cu adevăratelea, ci, doar scoteam un: „buhăăă… ăă.. buhăăă… vreau pepeneee…” şi o ţineam aşa, până când mama, se îndura de mine, ieşea afară, mă lua de mână şi mă ducea în şopronul închis cu lacăt, unde mă punea să aleg pepenele care-mi plăcea. Luam unul, la nimereală, aşa credea ea, da’ ocheam şi eu unul mai acătării şi fuga cu el la surorile mele, care, ascunse după tufele cu liliac din grădină, urmăreau scena cu lacrimi în ochi, şi mâinile pe burtă, de râs. Nu trecea mult timp şi iar „buhăăă… buhăăă!...”, până ce, din nou ieşea mama şi mă lua la rost: „Da’, ăla de adineauri? Ce-ai făcut cu el, măi, copile?” Cu mâna la ochi, ştergându-mi lacrimile prefăcute, îi arătam mamei, că îl scăpasem jos, de se spărsese şi dădeam vina pe gâşte, că, săriseră pe mine să mă înfulece cu coaja pepenelui, cu tot. Se pot uita astfel de amintiri nevinovate? Păi, nu prea se pot”.
                                                       (Din: „Balaurul mărilor” - fragment p. 172)

3.Balaurul mărilor” a fost cea de a 11-a mea carte scrisă. Am citat două fragmente din carte, de acolo, de pe unde amintirile mele se împletesc cu imaginea surorii mele lunatece (suntem născuți în aceași zi de 5 aprilie, la ani diferiți), ea fiind cu 6 ani mai mare. În cea de a 10/a mea carte, (Cu traista de basme prin lume), am o povestire, acolo, intitulată „Caprele din pădure„ (p.119) – povestire pe care am scris-o, inițial sub forma unei povești, încă din 1974, pe când făceam armata la marină, în Mangalia – trimisă, mai apoi, într-o scrisoare, ca aducere aminte că la ea, sora mea Nita,  trăgeam când mai căpătam o zi de învoire. Povestirea de toată isprava, intitulată „La serbare” (p. 93) mi-a fost povestită de sora mea Nita, fiindcă eu n-aveam de unde a ști de copilăria lui Ionel Prodan, cel cu care sora mea lucrase în CAP, pe vremea când eu plecasem deja de la țară spre oraș, spre a-mi urma cursurile liceale. Acum, când privesc în urmă, nu mai am glas pentru alte evocări, ci doar să dau rostire versurilor scrise, magnific, de poetul basarabean Grigore Vieru, cel în fața căruia am lăcrimat când recita acest poem, la Mizil, în 2008 toamna, cu trei luni înainte de a se prăpădi. Am început cu ele (versurile), voi termina cu ele… cu durerea celui care nu se poate da drept Ivan Turbincă și moartea să mai lase pe oameni în pace și să se apuce de ros la nuiele, smicele și rădăcini  uscate din pădure:         
„Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii”.

Tudor Cicu (fratele celei plecate pe 15 aprilie la Ceruri)

vineri, 11 aprilie 2014

513. Din cărțile mele preferate. AZI: Ce le pasă damelor - de Peter Cheyney



Ce le pasă damelor - de Peter Cheyney

Pe vremea când citeam romane poliţiste (şi nu pot spune că au fost puţine), aveam privirile aţintite pe fiecare pagină şi eram atent la detalii sperând că voi fi cel dintâi care va descoperi criminalul şi, asta, chiar înaintea autorului. Aşa credeam pe atunci. Cu timpul m-am convins că nu era chiar aşa, fiindcă, pe măsură ce citeam şi înaintam în lectura romanelor  poliţiste, iţele se încurcau într-aşa hal, încât, îmi spuneam, n-o să treacă mult şi o să cred că io-s autorul crimei. La unii autori observam un stil tot mai grav şi mai încrâncenat, iar poliţiştii şi detectivii particulari prezenţi în paginile lor anchetau prea solemni şi încruntaţi cazuri din ce în ce mai încâlcite şi mai pline de mister. Rareori descopeream şi autori ce foloseau ironia subţire, a lui Conan Doyle sau a Agathei Christie ori voioşia de buna calitate a lui Chandler, Chase, care au lăsat pagini demne să figureze în orice antologie a umorului. Acum, să nu credeţi că mă dădeam în vânt după romanele poliţiste, dar acţiunea romanelor cu detectivi, mă captiva. Azi, cred că principala deosebire dintre lucrurile de felul celor prezentate în aceste romane şi lucrurile care se petrec cu adevărat în viaţă constă în faptul că ceea ce se întâmplă în viaţa de toate zilele e întotdeauna incomparabil mai neobişnuit decât ceea ce se întâmplă în cărţi. Autorii care narau (în accepțiunea mea) firesc, cu ironia subţire a unui parodist sau surâsul lui Philip Marlowe (detectivul din cărţile lui Raymond Chandler: vezi „Somnul de veci”; „Doamna din lac” ori „Sora cea mică”) atunci când încasează o bumbăceală pe cinste, scoţându-şi astfel din minţi adversarii, mă atrăgeau în adolescenţă şi le căutam cărţile, prin toate bibliotecile. O astfel de carte, dragă mie şi azi, este şi „Ce le pasă damelor” de Peter Cheyney. Peter Cheyney ( febr.1896 – iunie 1951) este un autor britanic care utilizează în scrieri suspansul până la ultima pagină. Stilul direct al narării din scrierile sale, „autenticitatea” întâmplărilor, elocvenţa desăvârşită a narării, necăutată, firească, te face să nu laşi cartea din mână. Peter Cheyney îl are ca protagonist pe detectivul Lemmy Caution, un anchetator cam de teapa unui „dandy-şmecher” la prima vedere, amator doar de dame şi de whisky, ambele în cantităţi mari. Însă neseriozitatea lui e doar o mască pentru un investigator dur şi perspicace. Cine-i cu adevărat, Lemmy? Să-i dăm cuvântul şi autorului. „…sunt un om care nu face niciodată ceea ce alţii aşteaptă”. Sau: „Vreau ca toţi ăştia să creadă că, orice-ar face, vor scăpa basma curată, că eu nu-s decât un mare prost şi-o gură spartă, lipsit de minte, pentru ca-n felul acesta socot că, mai de multă vreme sau mai târziu, cineva o să facă vreo chestie care să-mi dea o idee de exploatat”. Modul în care Lemmy i se adresează cititorului e unul tare cuceritor: „E cineva care-ncearcă să mă ducă cu zăhărelu’ şi nu-mi prea vine bine pe chelie”. Alteori ne reproşează că l-am desconsiderat şi ne pune la punct: ”Da’ nu-s chiar aşa de fraier. Tocmai când o damă crede c-am picat – ei bine, ca de obicei, se-nşeală!” Şi-n fine, îşi rezervă dreptul de a ne da şi nouă un bobârnac peste nas, aşa cum o face şi celor pe care îi anchetează: „Păi, multe cazuri împuţite am realizat la viaţa mea şi am văzut multe combinaţii ticăloase. Mi-am scos sufletu’ cu tâlharii  de când mă ştiu şi nu mi-a rămas multe de învăţat”. Ghicim, din asta, că Lemmy descâlceşte iţele unei afaceri tenebroase folosindu-se de umorul său irezistibil, care ii dezarmează pe escroci ori inamici. Dar hazul său debordant nu primejduieşte nici o clipă tensiunea relatării, n-o transformă într-o poveste din care să reţii doar poante și situaţii care stârnesc râsul. Dar e momentul să vi-i prezint pe cei împotriva cărora acţionează detectivul Lemmy. Henrietta (prima damă-eroină din roman) e soţia unui afacerist dubios, pe nume Granworth Aymes, găsit mort (sinucidere? ucidere?) în apele unui lac, strivit în maşina sa. Apoi, apropiaţii în afacere a lui Aymes: Burdell, Fernandez, Periera. O altă damă bine (ca cea xde a doua apariţie în acţiunea romanului), este Paulette – soţia patronului escrocat de G. Aymes şi amanta lui Granworth - dovedită în cele din urmă, ca partenera  în afaceri dubioase a lui Aymes. Să nu-l uităm pe soţul acesteia din urmă: Rudy Benito… etc. În linii mari, acţiunea se poate creiona şi aşa: După moartea (reală ori înscenată?) a lui Granworth Aymes, soţia acestuia, dama bine Henrietta e surprinsă schimbând o acţiune de mii de dolari la o bancă, acţiune ce se dovedeşte a fi falsă. Detectivul Lemmy porneşte să facă lumină şi în acest caz. Printr-o suită de întâmplări, se lămureşte că Burdell, Fernandez şi Periera lucrează mână în mână. Toate iţele încurcate cu dibăcie de cei trei, conduc la arestarea Henriettei ca autoare a asasinatului premeditat asupra soţului. Sau (încolţeşte întrebarea) cineva doreşte înadins, înlăturarea Henriettei, pentru a le acoperi, altora, matrapazlâcurile? Şi, dacă e aşa, îşi vor atinge ei scopurile?  Doar că, flerul de detectiv, întâmplările îl conduc pe Lemmy, către Paulette şi, constrânsă cu dibăcie, ea face unele greşeli. Retrasă în Mexic cu soţul ei Rudy Benito, această aventură a detectivului în cuibuşorul ei pare doar o poveste sentimentală folosită ca umplutură în roman. Faptul de a fi căutată şi interogată pe pământ străin şi în cuibuşorul ei, o pune în gardă, iar toate înscenările ei de a-l opri pe detectiv (cu orice preţ: chiar cu asasini plătiţi să-i închidă gura pe veci) sunt sortite eşecului şi se vor dezlănţui împotriva ei. Lemmy îl vizitează pe soţul Paulettei (Rudy Benito) la spital. Şi, inspirat, îi ia o semnătură pe o declaraţie bătută la maşină. Cum „semnătura nu semăna şi asta mi-a spus tot ce-am vrut să ştiu”, ceva-ceva începe să se întrezărească în mintea detectivului nostru care joacă o carte mare. „Dovedeau cu toţii atâta zel s-aducă dovezi că ea (Henrietta -n.n) purta vina, după ce-ncercaseră mai întâi să împiedice implicarea ei în afacere, încât mi-am dat seama că se întâmplă ceva suspect”. Scenele se succed ca la cinematograf. Întrucât scena jucată, ireproşabil, cu dublura trimisă (înaintea lui) e deconspirată, ceea ce dovedeşte că escrocii jucau tare, detectivului Lemmy nu-i rămâne decât să ia totul pe cont propriu şi să acţioneze, uneori, la risc, dar şi în acest caz, nelipsindu-i intuiţia şi raţionamentul: „Toată deducţia asta e foarte interesantă, numai că nu mă duce nicăieri, ci doar îmi trezeşte dorinţa să-l pocnesc cu sete pe ucigaş într-o zi, ca să-şi scuipe măselele ş-apoi să-l ajut să se urce pe scaunul electric”. Lemmy nu-şi subevaluează adversarii. „Să nu vă închipuiţi că tipu’ nu-i deştept – e deştept foc!”, zice el. Dar fiindcă e vorba de dame, aici, nici nu bănuim de ce sunt ele în stare. Iată cum gândeşte şi Lemmy: „…îmi vin în gând damele şi ce sunt în stare să facă atunci când ajung la ananghie”. Iar cu altă ocazie. „Socot că la distribuirea tupeului s-a repartizat acestei maimuţe o cantitate suficientă ca să ducă de nas o ramată-ntreagă”. Cititorului nu-i rămâne decât să afle dacă Henrietta, pe care perechea de complici Burdell-Fernandez-Periera încearcă s-o înfunde sub acuzaţia de omor cu premeditare, e autoarea crimei ori, altcineva, nu stă cu deştu-n gură şi poate că tocmai se străduiește să-i pună o barbă lui Lemmy? Fiecare pagină a acestui roman remarcabil este un dozaj perfect între umor şi gravitate astfel încât acţiunea să nu cadă nici o clipă în derizoriu. Finalul e unul dramatic şi se citeşte cu respiraţia tăiată şi, îi dă dreptul detectivului să concluzioneze: „Eşti dama ce-a fost lucrată de un copoi federal pe care l-ai luat de fraier”. Merită să citiţi cartea.


                                                                  Tudor Cicu 

vineri, 4 aprilie 2014

510. Din cărţile mele preferate. AZI: „Şoareci şi oameni” - de J.E.Steinbeck


Șoareci și oameni
            Motto: “Dacă n-ai pe nimeni, o iei razna”
   John Ernst Steinbeck (n. 27 februarie 1902, Salinas, California – d. 20 decembrie 1968 New York) - scriitor american - este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1962 “pentru scrierile sale realiste şi imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observaţie socială ascuţită”. Realismul care caracterizează operele sale a fost una dintre trăsăturile distinctive, esenţiale care i-au asigurat recunoaşterea şi prestigiul. Voci critice îi imputau lui J.E.Steinbeck caracterul prea teluric al personajelor sale. Citind nuvela „Şoareci şi oameni”  dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, vă veţi lăsa cu siguranţă copleşiţi de sensibilitatea cu care această poveste cu nuanţe parabolice despre prietenie şi destin a fost scrisă; pe de o parte pentru frumuseţea limbajului utilizat, pe de altă parte pentru firescul dezarmant al oamenilor: prin simplitatea lor, oameni simpli, care ascund în suflete un univers de nepătruns şi de nesondat de către cei asemeni lor. Titlul romanului a fost inspirat dintr-un poem al lui Robert Burns (”To a mouse“) – cel amintit şi când vorbeam despre J.D. Salingher din „De veghe în lanul de secară” – dar, evident, rezonează puternic cu mesajul romanului: visul de veacuri al omului de a avea căsuţa şi locul lui unde să ducă un trai pe care şi l-a visat o viaţă. La acest vis al lor aderă şi un muncitor negru de la fermă (Candy), rămas infirm în urma unui accident de muncă, nici unul dintre ei nu-şi poate, o clipă, imagina, că visul lor se va spulbera dintrodată, precum o şandrama dinaintea primei furtuni. J.E.Steinbeck a surprins şi ilustrat în mod magistral, într-un roman/nuvelă de un realism dramatic, visul omului de pretutindeni – luminos şi radios şi, după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de speranţă şi iluzoriu, ca visul american al celor care cutreierau ţara Americii pe fondul crizei economice şi pe cel al „marii secete” de şapte ani din Statele Unite. Măiestria autorului este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind ceea ce este de fapt orice vis – o himeră.  Povestea aceasta captivantă, în sine, nu este lungă şi în aparenţă este simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Se petrecea pe vremea foştilor fermieri din Oklahoma, când muncitorii erau nevoiţi de a se muta din loc în loc lucrând pe la diferite ferme din cauza saraciei şi a condiţiilor grele de trai. George Milton, inteligent, dar needucat („scund şi sprinten, oacheş la faţă, cu ochi neastâmpăraţi şi liniile chipului ascuţite şi puternice”), şi Lennie Small („exact opusul, un uriaş cu chip nedefinit, cu ochi mari şi deschişi la culoare şi cu umeri largi, aplecaţi”), un om de statură mare şi abilităţi mentale limitate ce îl face să semene cu un copil mare, sunt doi lucrători cu ziua care se îndreaptă spre o fermă în apropiere de Soledad, California, cu speranţa că vor găsi de lucru pentru ca „într-o bună zi să adunăm nişte parale, o să ne luăm o căsuţă şi vreo două pogoane de pământ şi-o vacă şi nişte porci şi… şi-o să trăim din belşugu’ pământului. Şi-o să avem iepuri”. Iar lucrul acesta în care nu crezuseră niciodată cu adevărat, pe măsură ce tot repetau cu vorbe acest vis, el devenea aievea. Aşadar, cei doi prieteni visează să câştige destui bani ca să-şi cumpere propria fermă, unde Lennie să aibă grijă şi să mângâie iepuri: („Am avea o căsuţă şi-o cameră numa’ a noastră. C-o sobă mică de tuci şi iarna am face foc în ea. Pământ nu-i aşa de mult ca să lucrăm toată ziua. Numa’ vreo şase-şapte ceasuri. Şi n-o să ne spetim încărcând orz unşpe ceasuri...”). Cei doi fugiseră din Weed, după ce Lennie fusese acuzat de viol după ce încercase să pipăie rochia unei femei şi se panicase când aceasta începuse să strige. Alăturarea celor doi li se va părea celor din jur, cel puţin ciudată. Dar George ştie de ce: „Vreau să rămâi cu mine, Lennie. Doamne Dumnezeule, dacă eşti de unu’ singur, o să te ia careva de coiot şi-o să te împuşte”. Bătrânu’ Slim, cel care îi cazează la noua fermă remarcă: „Mi s-o părut numa’ ciudat că unu’ ţicnit ca el şi unu’ isteţ ca tine (George - n.n.) umblă laolaltă”. Cititorul nu are cum să nu realizeze, din acest contrast evident, că soarta celor doi este pecetluită de autor înca de la început. Bănuind că prietenul său va intra din nou într-o încurcătură, George stabileşte ca loc de întâlnire în astfel de situaţii poieniţa în care îşi petrec noaptea înainte de a merge la ferma unde trebuiau să înceapă lucrul. La noul loc de muncă, cei doi îl întâlnesc pe Curley, fiul şefului, un tânăr agresiv, de mică statură, cu un complex de inferioritate împotriva bărbaţilor mai înalţi şi puternici, printre care şi Lenny. Soţia lui Curley cochetează cu toţi bărbaţii şi Lenny este imediat atras de ea. Ea este şi cea care va declanşa lanţul de evenimente ce vor devia ireversibil cursul vieţii celor de la fermă. Considerată o femeie frumoasă, dar frivolă şi ostentativă, ce nu reuşeşte a obţine respectul a aproape nici unuia dintre modeştii muncitori de la ferma socrului ei. În contrast cu aceste două personaje, Slim este amabil, intuitiv şi inteligent. Cum căţeaua lui tocmai fătase, Slim îi dă lui Lenny unul dintre pui. Acesta ar fi în stare să doarmă în grajd cu căţeii abia fătaţi, atras de meteahna sa de a simţi pipăind sub degete blăniţa lor moale, întocmai cum o făcea, cândva, cu şoarecele mort din buzunare. Să credem că visul s-ar fi îndeplinit, dacă n-ar fi fost, la mijloc, naivitatea lui Lennie şi neputinţa lui de a distinge răul de bine? Întâmplările tragice ce vor urma, nu duc decât la singurul deznodământ al naraţiunii de faţă. În faţa mulţimii înfuriate și înarmată cu puști și pistoale, care îl vor fugări să-l linşeze pe Lennie, comportamentul lui George rămâne şocant şi greu de înţeles. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. („...ridică pistolul, îl ţinu drept și îi apropie țeava de ceafa lui Lennie...”).  Mai departe nu se poate povesti. Este, oricum, o călătorie pe care trebuie să o facă fiecare, realizând în tăcere, că prin visele omului mai bântuie şi himere.

                                                            Tudor Cicu