2. Poetul nemțean Emil Nicolae, cu secvențe dintr-un film biografic: despre LIS
3. LIS își pregătește publicul pentru poezie.
4. Poetul întors printre ai săi și poezia așteptată de public, ca pe trenul de la Cantonul 248.
5. Cele cinci argumente, numărate pe degetele de la o mână: de ce e original LIS!
6. LIS-eu-Nicolae Ciobanu, în sala "festivităților" și dezlegărilor de vorbe alese de la finalul manifestării.
5. Cad îngeri dinaintea porţilor ferecate
Motto:
„Scrisul, o linie în zigzag: ce-i
amintea de aţa morţilor”
(Din parcela K : Liviu Ioan Stoiciu)
„Cel mai lung drum este drumul de acasă până acasă”, spunea Nichita
Stănescu, făcând aluzie la Uliise – îşi începe AAG cea dintâi frază, la introducerea
ce o face în prezentarea poetului Liviu Ioan Stoiciu. Şi argumentează: s-a
lipit această sintagmă de poetul LIS care a plecat acum 60 de ani de aici, din
zona Moldovei, pentru a reveni azi cu Poezia care l-a făcut cunoscut, din nou
acasă. Poetul Emil Nicolae creionează sumar, un portret al poetului punctând
câteva momente mai importante (pentru cei tineri din sală) din filmul biografic
al vieţii poetului. Născut la
Dumbrava Roşie de Piatra Neamţ şi continuă copilăria la
Cantonul 248 din Adjudul Vechi. Diversitatea muncilor efectuate la
tinereţe îi este specifică doar acestui poet. Îi atribuie o frază ingenios
gândită: LIS este un poet de criză, al crizei proprii sau al crizei pe care a
străbătut-o România în această perioadă de anormalitate iar poezia sa reflectă
toată societatea şi nu are nici un aspect de normalitate, trasă ca o mănuşă
peste întreaga gamă de trăiri, tresăriri şi
zvârcoliri. În poezia sa, permanent se interferează alte gânduri,
important e să rămânem coerenţi pentru că poezia actuală pentru marele public
(are în vedere tineretul majoritar din sală) este inexpresivă. Dimpotrivă, LIS
(care îşi pregăteşte foile după care ne va citi) spune că Poezia română este la
un nivel ridicat. Limba noastră nu este tocmai un handicap şi putem să dăm
lecţii de poezie, azi, la toţi. În timp ce ne citeşte din poeziile mai vechi
ori mai noi (de la „craterul platon” la „substanţe interzise” ori poezii mai
noi, observ cum publicul a căzut într-o tăcere superbă „ca aripa zdrobită
visând că va zbura” (cum scria o tânără poetă, recent, într-una dintre
publicaţiile din provincie). Dar cine mai are ochi să se uite la ninsoarea de
cuvinte care vine din pieptul poetului şi pe care urechile noastre le adună din
puzderia de fluturi-cuvinte care zboară prin sală? Chiar cine, când fiecare îşi
imaginează ce crede şi ce vrea el să-şi închipuie? Poetul? El crede că aceste
cuvinte asemenea unor „hoarde nemiloase” (sintagma îi aparţine lui Gellu
Dorian), adunate sub ochii celor care ascultă, în inimile care bat în sală, vor
putea să salveze lumea, cum credea cu tărie Dostoievski, Mircea Eliade şi câţi
alţii. Poezia citită de poet îmi întăreşte convingerea că în ea se regăseşte
Lumea unui visător cu o structură psihică labilă, agresat de coşmaruri şi
speriat de propriile stări de reverie asupra cetăţii în care trăieşte. Când LIS
îşi ridică privirea de pe ultima foaie, suntem la capătul de acomodare cu
misterul acelor semnale de poezie, unde imaginaţia este debordantă şi viziunile
sale transformă scena evocărilor şi întâmplărilor epice, în buricul sau centrul
Lumii. Se lasă tăcerea după rostirea ultimei piese iar înlăuntrul nostru e doar
viscolul. La final este răsplătit cu meritate aplauze. Am observat, totuşi, cum
unii dintre tineri, neavând răbdarea? (sau) pregătirea înţelegerii poeziei?, au
părăsit tiptil-tiptil, sala. E rândul criticului DCE să ne „traducă”
suprarealismul poeziei lui LIS. DCE crede că am asistat la un moment
extraordinar, cu îngeri care cad dinaintea porţilor ferecate ale poeziei, în
care un poet de vârf al literaturii române, în direct şi la oră de vârf a citit
din textele sale mai vechi şi a venit şi cu poezii inedite. „Iată câteva
accente care argumentează de ce-l consider pe LIS un mare poet român”, spune
DCE: 1). Poetul face parte din grupul celor care reuşesc să exprime maximul, o
lume largă în desfăşurarea diversificată în „spaţiul” poetic cel mai redus. 2).
LIS a înţeles printre primii că fără intensitate poezia nu poate fi decisivă.
3). Poezia lui e scrisă la persoana I-a şi defineşte curajul a se investi total
în actul poetic prin experienţa personală. 4). Din diversitatea registrelor
folosite, poezia sa perforează toate statisticile şi orizonturile existentului
şi nonexistentului. 5). Pe o întindere relativ redusă, şi o frazare frântă, în mod voit, poetul ne trimite deodată la un simultaneism total. Discursul său de o
familiaritate evidentă, care-i aparţine numai lui, are ca rezultantă o poezie
tăioasă care păstrează aura enigmaticului.
Şi, încheie spunând: criticul trebuie să lupte pentru notorietatea unui
scriitor când îl simte original. De aceea, în cazul LIS, îşi poate permite să
exprime despre poet, cu certitudine, că este unic şi mare ca poet fiindcă are
toate trăsăturile umane exprimate în poezia sa. Scriitorul Nicolae Ciobanu
(aflat la pânda aparatului său, până acum) salută prezenţa poetului de
excepţie, a ziaristului, scriitorului, omului care s-a descătuşat în poezie
într-un mod original, nemaiîntâlnit până la el. AAG arată publicului cartea
dăruită de mine (Liviu Ioan Stoiciu: poezia şi subteranele ei), menţionând că
„biograful” lui LIS, în persoana mea, se află prezent la manifestare, venit
tocmai de la Buzău şi publicul va lua cunoştinţă cu
poezia sa într-o viitoare manifestare „când îl vom invita, aici” la
GT Kirileanu.
Ne deschidem supapele cuvintelor, mai
apoi, la un pahar cu vin şi nişte fursecuri, strânşi în jurul invitaţilor,
într-o sală spaţioasă şi ceva mai răcoroasă, pe treapta în care se situează
judecătorii cetăţii: „Poate se schimbă/ guvernul. Poate apar îngeri… îngerii
îngenunchiaţi între noi toţi/ manifestanţii… Manifestanţii din pământ bătut cu
nuiele/ împletite şi acoperiţi cu paie. Mii de ocale,/ ulcele, străchini şi
cănuţe, aşezate/ în cuptorul de ars” (din „substanţe interzise” - LIS).
(sfârşitul evocării)