sâmbătă, 31 decembrie 2011

66. Ginduri printre rinduri

1. Cind privesc anumiti oameni ai scenei, ma fascineaza cultura lor (acumulata de-a lungul anilor), si-mi spun; uite domnule, sunt adevarate modele, de ce nu pot imblinzi prin “reprezentarea’ atitor si atitor caractere (jucate pe scena), moravurile acestei societati? Si-i dam crezare lui Ion Vianu, atunci cind spune: “Nu, cultura nu imblinzeste moravurile”. Pentru ca (aduce domnia sa argumente), cultura nu l-a facut pe Stalin nici tolerant, nici macar mai putin brutal decit il stim din istoria tocmai trecuta. Mie imi atrasese atentia citeva versuri ale lui Osip Mandelstam, folosite de un poet buzoian ca “motto” pentru a sa carte de poezii. Nu stiam mai nimic despre poetul rus de origine evreiasca. Am aflat, mai apoi, ca, infruntindu-l pe Stalin, acesta il distruge de pe pozitia celui care detine puterea, desi, Stalin citise mult la viata lui, ii apreciase pe scriitori, ii urmarise intreaga viata pe unii, pentru a-i extermina (vezi cazul Mihail Bulgakov), dar ii terorizeaza si-i protejeaza simultan pe altii (vezi cazul Pasternak si Mihail Bulgakov). De la Stalin ne-a ramas celebra zicere: “Scriitorii sunt ingineri ai sufletului omenesc”. Puskin, Cehov si Dostoievski erau scriitori aparte in inima sa. Dar, in practica si mentalitate, nu s-a putut desprinde de ideile din „Principele” lui Machiaveli, care i-a fost si mentor.
2. O prietena de familie, a gasit printre cartile mele, o poveste pentru copii, scrisa cindva, si  intitulata “Caprele din padure’. Dupa ce a citit-o, m-a intrebat (la modul serios), de ce nu scriu o carte de povesti pentru copii, intrucit povestea caprelor din padure, necunoscuta pina acum in literatura pentru copii, a miscat-o si a impresionat-o. Am replicat, ca, am scris aceasta poveste, dupa ce tot improvizasem la ea si o spuneam copiilor mei, seara inainte de culcare. Nu dormeau cei mici, pina nu puneam punct acestei povesti. Sa scriu o carte intreaga insa? Nu stiu daca mai am acea inclinatie, ca pe vremea cind copii mei erau mici. Stiu sigur, acum, ca in fata fiului meu (acum, absolvent de facultate), nu ma mai pot preface ca atunci. Si, nici nu ma va crede ca pe un tata serios. Daca as continua sa scriu povesti pentru copii, mi-e teama ca am sa fiu categorisit de fiul meu “ca cel plecat cu caprele la padure’. Sa ma copilaresc ca atunci cind le spuneam povestea mea? M-ar simti si cei mici ca nu mai sunt de-al lor. Totul depinde de ce fel de copii am fost si noi cindva. Si, noi, chiar ascultam fermecati, pe linga fusul si fuiorul mamei, povestile care ne-au fermecat copilaria. Si, atunci ce ne lipseste? Povestile lui Andersen? Ale fratilor Grim? Parca, povestea familiei de soareci “Roade-Mult”, care traia sub patul unei cotorante de baba, intr-un bocanc descleiat, ne fermecase mai mult! Daca ar fi sa incep a scrie o carte pentru copii, va trebui sa ma gindesc serios la lumea piticilor si uriasilor  din cartile lui Jonathan Swift si cea a piratilor plecati in cautare de comori, din cartile lui Robert Louis Stevenson. Intre cei doi, mi-am petrecut eu, copilaria. Toiagul povestilor, numai intre cei doi l-as imparti.
3. Un poet cunoscut, proprietarul unui blog vestit, si-a inchis recent rubrica de comentarii. E drept, in ultima vreme, comentariile se transformasera adesea, in injurii. Am observat, in ceea ce ma priveste, nu toti participantii la comentarii au simtul critic de a face fata unui dialog cu “cheie” si atunci (simtindu-se depasiti) nu si-au putut stapini nervii si limbajul. Normal, deci, mi se pare, ca atunci cind comentariile frizeaza insulta, proprietarul sa le stearga pur si simplu. Asa mi se pare corect, fata de toti ceilalti care ii citesc blogul literar. Toate comentariile, luate la un loc, ne conduc cu gindul la ceea ce inseamna si reprezinta pentru toti ceilalti, arta conversatiei. Sigur ca, cititorii aleg in cele din urma din n postari, cam o treime dintre ele. In speta, pe cei care au de precizat si punctat cit de cit o chestiune punctuala ori un amanunt demn de interes. Acestia imbogatesc dezbaterea si il implica si pe autorul blogului la a orienta discutia spre noi intelegeri, ori a infirma si stopa subiectivismul altora. Una peste alta, dialogul este necesar, pentru a compensa dorinta unora de a povesti despre orice, cu tacerea si uimirea altora, care-si duc viata fara sa inteleaga si ce li se intimpla si de ce li se intimpla toate cele.

joi, 29 decembrie 2011

65. Un Don Quijote emigrant.


Haideţi să citim împreună (şi să comentăm desigur), această povestire a lui Mircea Săndulescu, emigrant ori scriitor refugiat în Canada (nu ne este clar), dar povestirii sale tare încâlcite, genială (!?) de altfel – eu nu-i spun poveste, se poate întâmpla oricui – hai să-i zicem, mai pe direct: întâmplare din fereastră „în fereastra ferestrei”. Ce deducem de aici (haideţi că nu fac mişto!), dar Uscăţeanu ăsta (eroul, nu-i aşa?) „băiat finuţ” are să ne spună ceva, ceva ce sună a „hrănirea sufletului”. „Ia încercaţi d-vs să vedeţi cum e!”, ne îndeamnă autorul. Apoi, când e ceva „fără coaie şi piper” – aşa scrie chiar dumnealui -, musai să citim mai departe. Dacă, nu cumva, avem de-a face cu revolta împotriva ireversibilităţii timpului, timp, care-l ajută pe om, să-şi construiască o altă realitate şi-l eliberează de povara trupului mort, (punga în care-şi colecta poluţiile diurne ne va conduce ca firul Ariadnei spre adevărurile concrete ale vieţii). Punga asta (admitem ce spunea Heraclit despre destin), îl va proooiecta pe Finel, într-o lume nouă, de unde să-şi reînceapă viaţa, cum ne sugera Mircea Eliade în a sa Trilogie a religiilor?  Vedeţi! Deja suntem în stufăriş.Privirea atotcuprinzătoare: ochiul unui tânăr student, vizavi de cel al unui profesor, dar amândoi urcaţi pe prima treaptă a poştalionului care-i va duce, tam-nesam, la d-na Montifar, filipineza, are multe de spus cu această ţintită concentare „APROAPE EXCLUSIVĂ” asupra prozei fantastice. Ar fi multe de spus. Dar revelaţia prozatorului de faţă, se deosebeşte mult de cea a lui Edgar Alan Poe, sau a lui J.L. Borges. Ar fi inutil să încerc în a o rezuma aici. „Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis...” (Mircea Eliade: La ţigănci). Tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu spre poarta „ de întoarcere a timpului”, e poştalionul lui Mircea Săndulescu. Cine cere unui labirint, mai mult decât să-l părăsească, ACELA, va rătăci totdeauna prin el. Prozatorul, (atenţie!), nu transmite de la faţa locului. El îşi înscenează moartea, nesocotind sfatul lui Dedal de a se apropia prea mult de soare. Dar, să-i dăm cuvântul autorului: „femeile te fac să vorbeşti mult”. Dacă-i aşa, eu nu am nimic împotrivă, vă avertizez; bine, şi-a zis autorul „Apăraţi-vă gura şi testicolele de hoţi” (între noi fie vorba, VOIA SĂ SPUNĂ: hoţoaice! Gata! ne-am săturat de această lume plină de cavaleri rătăcitori: a venit timpul ca Don Quijote al nostru – Finel Uscăţeanu în persoană- (e prea mult, ziceţi?), să aive nevoie de scutieri ca Sancho Panza în continuare. Să-l susţină, ziceţi voi, dar, să ne spună, ca apărător al iluziei, spunem noi, că, numai el, vede (ca şi autorul acestei povestiri), că, din când în când, avem nevoie să privim lumea prin ochii lui. Ceea ce şi facem:
  1. Clopotele sunaseră mai devreme de întâmplarea morţii d-nei Montifar. Povestise cineva? Montifar se afla după câte ştim încă în toaletă.
  2. Răsuflăm uşuraţi: nu gândul vreunui furt încolţea în mintea lui Finel. Era doar fericit că niciodată nu fusese lacom de bani.
  3. Mai ţi-e gândul la Noica, Ţuţea şi Cioran când aproape că te scapi pe tine?
  4. Ne-am mai dumirit de altfel între timp: clopotele „băteau fără mână de om”. Mai ceva ca-n Hitchcock.
  5. Pârtieeeee (cu cinci de e), începe... acum începe, să te ţii Gavrilescule... (pardon: Uscăţescule!)
  6. Să-ţi vină spirit din sperma nedată (asta, io, nu ştiu cum ar mai fi. Întrebaţi vrun critic. Domnu E. Simion? Se aude? „Critica e datoare să pună întrebări, când nu poate oferi soluţii”. Asta e tot, domnu Simion? Atunci, să dăm înapoi, cuvântul, chiar autorului :
  7. O adolescentă s-a prins de figură: a rostit cuvântul TRAGEDIE.
  8. Dar cineva tot trebuia să-l salveze pe Finel, nu? Cine? Să fie preşedintele consiliului studenţesc? Chiar s-o dea ăsta în gât, pe „aia din closet” (Fuck you, man!) Hai sictir! pe româneşte. Nu: adică, ne traduce autorul, de data asta – nu mai improvizăm - „Du-te şi tu în mă-ta!
  9. Cimitir? A zis cineva cimitir? Aha: orele-s suspendate. Convocare generală în amfiteatru.
  10. Eroare: nu pentru d-na Montifar băteau clopotele, dar mai ştii? Michiduţă, proiectantul povestirii, îşi păstrează asul în mânecă. Să vedem în continuare.
  11. Domnule! Până la urmă, Finel ăsta, era în FABRICĂ (o conştiinţă în devenire. Din spermă-om), sau fusese călcat de tramvai! Autorul n-a considerat-o „niciodată drept o întrebare importantă”. Omul e mort, domnilor, ce dracu, puţină înţelegere...
Aici auzim o voce din public, care pare a clarifica totul: Care tramvai?!! N-aţi înţeles nimic. Nimeni n-a înţeles esenţialul: pe colonelul Lawrence, chiar l-a lovit în creştet (ce mama dracului l-a lovit, nu se înţelege)... l-a lovit ca o sabie.

luni, 26 decembrie 2011

64. Eu când aud iarna... (Poem 3.)


Eu cînd aud iarna cum bate aerul
cu aripi de vultur,
tu-mi spui că-n munţi cîntă o
                                       privighetoare
cu nume de zăpadă.
Numai pendula din perete
între noi , doamnă Iluzie ,
bate tăcerea ca pe o monedă
pe faţa căreia cîndva amăgirea a
                                                 înnodat
frîiele viselor tale de fecioară
În timp ce - simt asta - voi fericiţii
                                          mei prieteni
undeva într-o gară înzăpezită
beţi ceai şi fumul ţigărilor sfîşiie aerul :
“du-te şi spînzură-ţi cuvintele
dacă nu vezi decît peşti zburători
pe trupurile fetelor ce le-ai iubit.”
Da , bunii mei prieteni
nu locuim sub acelaşi acoperiş al
                                          Făgăduinţei
Departe de voi şi cea care trebuia să
                                                      vină
să-mi spună , că-n munţi
cîntă o privighetoare cu nume de
                                                  zăpadă .
Departe de voi , acum închid în colivie
                                                 poemul
şi-l pun să cînte.

duminică, 25 decembrie 2011

63. Inima încăpătoare a mutului Udrea.


„Când cineva se plânge că n-a reuşit în viaţă, n-avem decât să-i aducem aminte că viaţa însăşi se găseşte într-o situaţie analoagă, dacă nu mai rea...”, spunea Emil Cioran. Dumnezeu, ne-a chemat, pe cărarea unde îi poruncise sfântului Petre, să ne dea, fiecăruia, după măsura faptelor noastre, un polonic cu materie cenuşie din cazanul înţelepciunii. Fiecăruia, cât poate ţine (îmi spunea cineva), numai că, eu, mă gândesc la biata mea mătuşă Maria, una dintre fetele bunicului, adică, una dintre surorile tatei. Pentru ea, jertfa lui Iisus, nu a fost un moment oarecare, ci istorie, şi după exemplul acestuia şi-a scris-o şi ea pe a sa. Pe vremea când bunicului i se înscenase teribila scenă, a tăinuitorului de arme, deţinute în casa sa (numai şi numai pentru că nu vroia cu nici un chip să intre cu hectarele sale de pământ în CAP) – şi pentru asta fusese condamnat la doi ani de muncă grea, la canal Dunăre-Marea-Neagră -, o tragedie vorbită pe la colţuri, mai mult pe şoptite, de oamenii satului, se întâmpla chiar în curtea bunicilor. Cea mai mare dintre fetele bunicului, Maria, născuse un băiat din flori. Cât a fost cicălită la cap, cât i s-a smuls părul din cap, ori chiar dată spre disperarea bunicii, cu capul de pereţi, nu şi nu, taina celui care îi fusese tată pruncului adus pe lume, nu a fost dezvăluită de fată. În zadar fusese dată cu capul de pereţi. Numai că, lumea din sat nu privea cu ochi buni, venirea pe lume a pruncului şi nici fandoselile Mariei, după acea făptuire, şi o cam bârfea pe la hore sau baluri. Toate astea, se vede că, au crestat „răni adânci” şi dureroase în sufletul Mariei. Nimeni nu poate şti ce a fost în inima ei. Doar, că, într-o bună zi, Maria a decis: îşi va lua pruncul şi împreună, va părăsi casa părintească şi vor pleca cu Dumnezeu în lumea largă...
-„Unde te duci, fă zărghit-o? a certat-o bunica.
- „Vă las cu bine... Mă duc, mamă, încotro îmi vor vedea ochii. Nu vreau să mai aud de nimeni şi de nimic. Mi-aţi otrăvit sufletul, toţi, da, toţi... aşa să ştiţi!
S-a împotrivit bunica: „Stai fă, o să vină curând Crăciunul... I-o lumina Dumnezeu minţile ăluia de este tatăl copilului... Să ne rugăm! O şti El, de acolo de sus, ceva! De ce n-ai şi tu un pic de răbdare...”
- „Am zis şi am hotărât! Eu una, nu mai mă întorc la ce am zis odată. Rămâneţi cu bine, şi Dumnezeu, dacă o fi El aşa de milostiv, să-mi iasă în cale... ori să-mi arate un semn. Zilele astea m-am rugat destul. Am fost tot timpul în apropierea sa. De ce nu m-a auzit? N-a însemnat nimic pentru El nopţile astea în care am plâns în neştire... De aceea mă duc. Mă duc, mamă, unde oi vedea cu ochii...
... Mama îmi spunea, că, sora tatălui meu, Maria, fata cea mare a bunicului, a întâlnit pe drumul ei un om cu căruţa, care a luat-o de pe drumuri. Din vorbă în vorbă, mai mult vorbea Maria, celălalt era un om mut care avea grijă la grajduri, de caii CAP-ului, a înţeles mutul drama fetei. Cum mutul, locuia într-o comună învecinată satului nostru, cam la cca. 6 km, ce s-o fi gândit el? Ori poate că în inima lui deja se înfiripase ceva nelămurit. Mutul „vorbea” mai mult prin semne. Aflând că Maria, plecase cu copilul, aşa la întâmplare, în lumea cea largă, inima i s-a înmuiat aşa de tare, că a făcut un ocol şi a dus-o pe Maria cu pruncul ei în scutece, la casa părintească. Mutul locuia doar cu bătrâna lui mamă. Cu gândul, că poate avea să-şi mai revină după gerul îndurat pe drumuri şi, unde o hotărî femeia, într-acolo să plece. Ceva s-a petrecut în sufletul Mariei, că, eu, copil fiind, am vizitat-o pe mătuşă-mea, în acel sat şi l-am cunoscut pe mutul Udrea, care-i făcuse Mariei, alţi patru copii (un băiat, o fată şi două fetiţe gemene), veri de-ai mei, acum. Să nu mă întrebaţi: ce s-a întâmplat cu Maria, de a rămas la casa mutului. Din câteva vizite, deşi l-am privit, suspectându-l pe mut de multă maimuţăreală (nu eram pe atunci convins că se putea vorbi şi prin semne), am putut face o săritură în afara destinului Mariei, şi n-am ştiut spre ce să mă întorc, ori spre ce să fug... cert, e că, m-am simţit şi eu, unul dintre prietenii şi apropiaţii mutului, realizând după ani şi ani, că, nimeni n-a iubit mai mult ca el această lume, nedreaptă şi străină de orice fel de sentimente umane.

sâmbătă, 24 decembrie 2011

62. Îngerul care a izbucnit în plâns.

Când trăia, bunicul ne spunea totdeauna poveşti în preajma crăciunului, sperând, că, peste ani, careva, măcar unu dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Eu, am să vă spun, povestea îngerului care a izbucnit în plâns. Cred că era crăciunul, sau după crăciun. Să fi avut cam cinci anişori, acolo. Priveam cu năsucul lipit de geam în afară, spre curtea casei, acolo unde mama vorbea ceva cu Lina, vecina noastră de dincolo de garduri. Zăpada, afară, era aproape cît gardul. Ninsese toată noaptea, ce tocmai trecuse. Noi, copiii, ne culcasem devreme şi nu văzusem nimic. Se vedea, că, totul se petrecuse în lipsa noastră. Am ciulit urechile, să o aud pe mama, ce-i striga Linii, aflată dincolo de gard.
- „... păi nu prea mai avem nici noi, Lino, că-l făcu Ion al meu, mălai, şi nu cred să mai fie!
-„Dă-mi ţaţă Ioană, măcar un ciur de boabe, să-i dau scroafei pînă mâine...
-„Da, voi n-aţi tăiat porcul fă Lino, ca toţi oamenii, de Crăciun?
-„Nu l-am tăiat încă, ofta Lina, suflând în pumni să mai alunge gerul. L-am avut la pat pe bărbatu-meu, n-a putut să se ridice, să-l taie...
Nu prea înţelegeam eu, din cele ce-şi spuneau femeile. Mă uitam la Lina, vecina îmbrobodită într-o basma de lână, ca la una dintre acelea care-şi mărturiseşte păcatele la judecata de apoi. O văzui pe mama că cedează în cele din urmă, şi dispare apoi, după uşa de la polatra unde ţineau ai mei, funiile cu ceapă, butoiul cu varză, lada cu mălai şi alte alea. Între timp, a apărut pe poartă şi tata. Ducea pe umăr, lopata cu care tăiase un şanţ prin zăpadă, pe mijlocul drumului. A zărit-o pe Lina în spatele gardului nostru, cum îşi îmbrobodea cu mâinile, basmaua neagră peste cap.
„- Ţi-e frig, Lino? întrebă tata.
-„Nu mi-e frig, nea Ioane. Doar o ţîră... da se înfiebântă ele picioarele când oi merge, şi-mi trece.
-„Da, ce-i cu Vasile, Lino? Acum, îşi făcea de lucru, cu lopata, prin faţa grajdului, unde ţineam oile.
-„A zăcut zilele astea... Tuşeşte, nea Ioane, toată noaptea. Cum vine ziua, se mai linişteşte... Aolelea! Da cu ce bani să-l duc şi la doctor, nea Ioane, că n-avem, se văita Lina dincolo de gard. (Pesemne tata, în timp ce vorbea ea, îi sugerase calea cu doctorul, ori cine mai ştie ce.)
-„Păi, vinde scroafa, şi cu banii ăia du-l la doctor... a zis tata.
-„Aolelea, ne Ioane! Şi, noi ce-om mânca?
Ce şi-or mai fi spus, ce şi-or mai fi vorbit... Că a apărut mama cu ciurul şi o pânză de şorţ plină cu boabe de porumb, şi Lina a plecat.
-„Să mă chemi Lino... i-a strigat tata. Vă tai io porcul, de ce să-l mai chinuiţi şi pe el, săracul!
-„Te chem, te chem, nea Ioane... am mai auzit-o pe Lina, dispărând după troienile care se puseseră şi înspre casa ei. Acum, când mă gândesc, şi refac totul în memoria mea, cred că n-au tăiat porcul de Crăciun, alde Lina. Pentru că, bărbatul ei a murit a doua zi după acea întâmplare şi, porcul, l-a tăiat într-adevăr, tata, dar, nu pentru de-ale crăciunului, ci pentru pomana pe care Lina i-a făcut-o bărbatului ei. Semăna Lina, într-un fel, cu Matriona din „Fraţii Karamazov”, mai curând, cu femeia aceea rea şi amarnică la suflet, din povestea pe care i-o spunea Gruşenkăi. Că, după ce a ajuns în iad, îngerul ei păzitor, făcându-i-se milă, s-a înfăţişat lui Dumnezeu, să-l roage să o scoată de acolo. „Da, a făcut ea vre-o faptă bună?”, a întrebat Dumnezeu pe înger. Şi, atunci, îngerul şi-a adus aminte, că, odată, a smuls un fir de ceapă din grădină şi a miluit o biată femeie săracă. „Ia firul cela de ceapă, zice Dumnezeu, şi dă-i-l să se agaţe de el, şi pe urmă să o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă să rămână unde s-o afla acum”. Aşa a făcut îngerul, dar femeia, văzând că de picioarele ei s-au prins şi alţii, vrând a se dori şi ei în afara iadului, a început să se agite, să dea din picioare şi să urle: „Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră”. Şi, de aceea, firul de ceapă s-a rupt iar femeia a căzut din nou în iad, unde arde şi acum. Iar îngerul (zice autorul), a izbucnit în plâns şi a plecat.
... Cum a intrat tata în casă, după ce şi-a scuturat mai întâi, opincile de zăpadă, în tindă, i-am sărit dinainte:
-Ai făcut pârtie, tată? (La şanţul tăiat pe mijlocul drumului, prin nămeţii de zăpadă, noi îi spuneam pârtie).
-Am făcut, copile... mă linişti tata.
-Până la bunicu...?
-Până la bunicul.
Şi, nu l-am mai întrebat nimic. Am fugit sub plapumă, unde mi-am ascuns năsucul pe care îl izbise frigul intrat de afară, odată cu tata, ori din cauza îngheţului strâns în zăpada de pe căciula lui miţoasă. Până la bunicul, pe vreme bună, făceam cam cinci minute. Stătea cu o uliţă mai încolo de casa noastră. Asta, pe vreme bună. Dar, tata tăiase pârtie şi abia aşteptam să dau o fugă până la bunicul, să-l mai întreb încă odată, când vine moşul cu sania trasă de cai albi ca neaua şi pe la noi. Bunicul era cel care le ştia pe toate. După cum ne povestea, câte şi mai câte, se vede treaba, veştile despre moşul ce trebuia să vina de Crăciun, nu-i erau, pesemne, străine. De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea cea dintâi, vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la taica-moşu şi mă-ta mare”. Se făcuse aproape seară, şi de acum, simţeam eu, că, mama nu are să ne mai ducă la bunicu. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert, e, că am luat atunci, totul pe cont propriu. Spuneau ai mei, că m-au găsit o oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de casă, căzut în zăpadă pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului până la bunicu. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat cu oţet şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.
- Mă prostule.... mi-a zis tata, într-un târziu. De unde să ştie bunicu-tău, când vine moş Crăciun cu sania. Ce, au făcut ei armata împreună? Se cunosc ei de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău... Zice şi el, nişte basme, colo... e un mincinos ca toţi ceilalţi. „Ba nu-i adevărat!, l-am înfruntat eu în gând pe tata. Tu eşti mincinos.... bunicul meu le ştie pe toate” .
Aşteptam numai, să mă fac bine, să ajung din nou la bunicu şi să-l pârăsc pe tata. Iar bunicul, care le ştia pe toate, poate avea şi ac de cojocul fiului său necredincios şi, precis, o să-mi spună şi ce s-a întâmplat cu Lina şi bărbatul ei, când s-au înfăţişat dinaintea lui Dumnezeu.

vineri, 23 decembrie 2011

61. Elegie

-Iată marea! Marea, spuneai
Cu valurile ei de mătasă
E rochia mea de mireasă
Iar plaja, nisipul, e strai
De ginere, ales, ca un crai
Ce mână caleaşca spre casă.

-Hai vântule, parcă strigai
Ca la nişte căluţi numai spume...
Aleargă, aleargă prin lume
Ca jarul întors de vătrai.
Că vina, pe cine să dai
Când n-ai preafrumoaso, nici nume?

-Şi tu, cine eşti, cine eşti
De crezi, prea robit, în cuvinte?
Mormânt şi pustiu va cuprinde
Un mâine... dintr-un azi de poveşti
De-aceea te las la caleşti
Să-mi mâni bidivii, oriunde!

joi, 22 decembrie 2011

60. Pamflet: Bre-ban, am fost, bre-ban, sunt încă!

Nu-mi place să fac polemică de dragul artei cu nimeni. Dar am dreptul şi eu să-mi pun unele întrebări. Prea îi văd agitând steagul războiului pe unii şi alţii. Şi nu că nu ar avea dreptate. Suntem chiar un popor pus pe gâlceavă sau altceva ne mână de la spate? Păi să încercăm în felul nostru gazetăresc să desluşim iţele acestui „Ansiedad” scris de poetul Dorin Tudoran: „(Dacă, în loc să facă un asemenea tărăboi, acest haiduc de salon ar citi ce scrie deasupra porţii la care bubuie zi şi noapte... ar pricepe că este vorba despre „Ieşire” şi nu despre „Intrare”..)” - încheiem citatul. Domnilor! Aici e ca în faţa porţilor lui Kafka... „Nimeni în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec şi o încui” – spune Kafka. În ceea ce priveşte „Intrarea”, povestea lui Kafka conţine două lămuriri importante ale paznicului porţii: una la început şi una la sfârşit. Dar să folosim şi noi un „text în oglindă” spre marea satisfacţie a cititorului nostru iubitor de pamflete, dar şi pentru lămurirea „Ieşirii” din acest labirint tare încâlcit.
1.      Nicolae Breban s-a spălat pe mâini... aşa spune Biblia şi despre Pilat: „Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci se face mai multă zarvă, a luat apă şi-a spălat mâinile înaintea norodului” (Matei C.27 v.24). Bulgakov susţinea că Pilat solicitase dinainte părerea membrilor sinedriului de a i se comunica oficial pe care dintre cei doi (Barabas sau Iisus) doreau ei să-l lase în viaţă. După ce i se răspunse că acela era Barabas, Pilat spuse: ”- Foarte bine. E timpul!” Deci totul fusese plănuit demult. Ne bate Dumnezeu pe toţi, spune scriitorul M. Ifrim într-un comentariu. În vara asta vom avea mari spectacole. Tot el vorbeşte despre unele adeverinţe de (ne)turnători solicitate CNSAS-ului de scriitorii noştri. Asta cu adeverintele, cam aşa-i! Petru Groza (un fel de Petru I-ul al Rusiei) s-a tot reîncarnat după cum se vede în mai toţi prim-miniştri Romaniei de dupa 89. Eram copil (să fi avut 3-4 ani când ascultam ceremonia înmormântării lui P. Groza, în plină stradă, cu oamenii din satul meu, în faţa casei unchiului Voicu (fratele mai mic al tatei) -singurul care avea aparat de radio alimentat cu pile electrice, un fel de alimentatori pe bază de cărbune şi sode alcaline- ; dar ce este interesant în memoria mea: mai toţi plângeau cu adevarat, de la bătrâni la copii mici. Se ţinea slujba la radio şi parcă eram la înmormântare de adevaratelea. Spun asta ca sa fac o trecere la Dorin Tudoran (autorul articolului incriminator la cazul Breban), şi pe care atunci când l-am citit prima dată, am crezut că am de a face cu un nou Mesia al poeziei: " Singur eu./ Soarele devasta pieptul unui taur celebru,/ singur eu n-aveam cui da dreptate/când fiecare eram o armă în mâna celuilalt".  Şi mai spunea el: "cu lucruri vii îmi bate moartea-n geam/ ... Ca mai târziu să mă farmece poemele din "Cântec de trecut Akeronul". Acum dacă stau şi mă gândesc, nu avea tăria şi curajul unui Maiakovski: "Am intrat în frizerie şi am vorbit calm/Fiţi amabili, pieptănaţi-mi urechile!/Frizerul cel neted s-a zburlit dintr-o dată,/Obrazul i s-a întins ca o pară/Nebunule!/Roşcatule-/i-au ţopăit cuvintele./Injuria se zbătea de la un ţipăt la altul/şi m-u-u-u-u-ltă vreme/a chicotit capul cuiva/smulgându-ne din mulţime ca o ridiche veche" (Versurile astea îmi amintesc de scena în care, pe urma maşinii preşedintelui Băsescu la prima sa vizită în Buzău, se rostogoleau în goana mare cuvintele prietenului meu M. Ifrim:"Să-mi sugi p...." Şi toţi fugeau de la terasa de unde se rostise acele vorbe grele, care de care mai încotro. Citesc însă şi comentariile postate pe acel blog al poetului, postate de diverşi comentatori şi ei de bună credinţă. Nu pot face şi eu greşeala unora, acum, împins de alţii, să arunc şi eu cu zoaie în Nicolae Breban. Nu pot s-o fac. Mă trage de mânecă E. Cioran care-mi spune: „cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna din tainele fiinţei”. De aceea nu pot să arunc în ochii altora cu jarul din vatră (în care aruncăm laolaltă: pulberea de stele şi mătrăguna culturnicilor de la ICR şi CNSAS), uitând de puţinele îndemnuri labişiene; că ni se cuvine „pentru dansul de flăcări şi roţi - / nimic pentru tine, tot pentru toţi”.
2.      Propunem şi noi două busturi la intrarea în clădirea Academiei Române. Îndemnul lui Dorin Tudoran e valabil pentru orice votant. Acuma d-le Agamiţă, e timpul tău! Noi servim creier pane. Fript bre! Hai că ţinem şi pentru mata plita încinsă. La fel şi cu tine domnule Breban! Invitaţia e şi pentru mata. Când abia porneam în literatură (aveam 18 ani şi nu-mi făcusem debutul) – Mirela Roznoveanu, redactora şefă a revistei de cultură „Tomis”, îmi spunea: „Vrei să faci literatură? Dar l-ai citit pe N. Breban?” Auzind de la mine că nici nu ştiam de existenţa acestuia, m-a tras de-o parte spunându-mi în taină: „Neapărat să-l citeşti. E un mare scriitor. Citeşte „Animale bolnave” şi după aceea mai treci pe la revistă”. Am să spun Tatăl Nostru de o sută de ori şi Înger, îngeraşul meu tot de o sută de ori, până când pescarul din „Bătrânul şi marea” al lui Hemingwai se va ridica în picioare în barca lui, victorios, înfăşurând toată funia pe care i-o aruncase peştelui cel mare. El chiar avea de a face cu peştele cel mare. Şi ar fi zis, abia atunci când îl va fi prins: „O să mă odihnesc data viitoare, când o să iasă afară”, pentru că El ştia că peştele se afla într-adevăr acolo, iar mâinile lui, trăgând de funie  şi spinarea peştelui care se ridica deasupra valurilor nu era un vis. Sigur că nu e un vis ceea ce trăim cu toţii astăzi. Visa Sonia din „Unchiul Vania” când se ruga în genunchi tatălui? : „Ar trebui să fii îndurător, tată! Eu şi cu unchiul Vania suntem atât de nefericiţi!”
3.      D-le Breban! A tăcea mâlc... pe ardeleneşte, ai cam băgat-o pe sarică. Dă-ţi bre elasticitatea „aparatchik-ului” în freza lui Chilian ăla şi fredonează-ne cântecul acela de dragoste cu „fata morgana care aleargă mereu ireală şi aţâţătoare în faţa celor corupţi, aşa cum imaginile copilăriei aleargă în faţa noastră a tuturor”, din clipa aceea în care am cunoscut-o şi eu pe Francisca dumitale!
4.      Când foloseşte (Dorin Tudoran) numele lui Mircea Iorgulescu, musai să dai tu cititorule cu izmana de propria umbră. Turnatul pe goarnă se ia. Întrebaţi-l pe Panait Istrati. Dacă trăia, v-ar fi spus cum o turna ăsta pe mama lui Codin, lui Stalin direct la Moscova. Păi spui mata: ăştia sunt morţi chemaţi să „testimonieze”? Păi nu-i credem. Ştiţi de ce? D-l Breban chiar minte. Minte de spurcă cerul cu Ansiedadul din vocea lui nat king kole. Se poate bre, d-le Breban: să vezi „pustiul între două chipuri iubite”? Asta-i plagiatură din Tudoran, bre!
5.      Din Francisca-esca, acum o dăm în franco-păsăreasca? Ia aşează-te mata la masa de scris şi mai dă-ne o declaraţie. Pleşiţă, nepleşiţă - da să fie victima unui ego cât Himalaia. Care Himalaia? Păi parcă noi ştim că d-l Breban n-o lua încolo spre chinezi ci înspre franţuzi. S-o fi mutat Himalaia în Occidentul preferat de d-l Breban? Aş! Mărturia doamnei Ioana Măgură Bernard ne demonstrează (dacă e adevărat) că încă de pe atunci.... încă de pe atunci... bre-banul, îşi cam luase nasul la purtare. Îi crescuse cota. De! Gogol spune pe bună dreptate că un asemenea anunţ nu poate fi dat la ziar. Şi-ar pierde reputaţia. „Şi aşa se pretinde că publicăm destule absurdităţi şi zvonuri false”. Păi vezi mata ce formidabilă harababură pe lumea asta? „Dar unde oare nu vezi absurdităţi?”, după cum se întreabă şi domnia sa ditamai scriitorul.
6.      De aici încolo (citim ce citim), dar începe demolarea Casei Poporului „bre-banilor” blestemaţi şi aflăm de la autorul articolului că Milan Kundera nu e autorul „Buneivestiri”, ci N. Breban e autorul care locuieşte la Paris în cartierul unei bune vestiri atribuite lui Kundera. Un fel de a „întoarce lumea pe dos” cum spune poetul.
7.      Nu-i o noutate calitatea de „autodidact” atribuită lui N. Breban. Dar clasicului „agent de influenţă”, acum ba prieten, ba coleg de breaslă cu A. E. Baconski - care de altfel „lucra organizat cu securitatea”- simţim noi, că nu i-or fi otrăvite toată ziua bună-ziua, animalele alea bolnăvioare? Bre-bane! Dă-o în mioriţa ei de „forţă aspră, cu un realism tenace al romanului” – cum scria Matei Călinescu unul din punctele de plecare al Franciscăi. Am dreptate? Hai c-am pus-o de-un nou dosar. Ne apucă Paştele şi noi nu mai isprăvim cu vopsitul ouălelor din portocaliu în roşu...

Mă opresc aici spre finalul articolului scris de stimabilul poet Tudoran, unde dau de „Trăiască PCR, în frunte cu tovarăşul.... mi se face puncte... puncte...  dinaintea ochilor (cuvinte atribuite lui Breban desigur) şi nu mai vrea de-al dracului stiloul să scrie. Pentru că: Nu vreau să aflu „ cum, mai târziu, alde Tomozei şi alţi ridicători de mâini/îl ponegreau cât a trăit, foarte lăudându-se cu El/după ce n-a mai fost/eu, de la ţară, am zis o Parimie ţărănească/despre căţeaua care ridică la câinele ei coada” (Ion Gheorghe). Iar noi cântăm cu piept de stâncă: „Breban am fost/Breban sunt încă!”    

miercuri, 21 decembrie 2011

59. Poem 2.

Capăt de poveste

Doar ce am zărit-o: preafrumoasă, rară
pasăre măiastră-n codrul ei de vis,
în cel strai de aur, şi penaj de ceară…
N-a mai fost (crăiasa) şi a doua oară!
În zadar iau şaua, calul bunăoară;
calul meu în grajduri, cineva a-nchis.

Va veni şi ziua. Lanţuri de rugină,
braţul meu va rupe… lacăte la rând.
Alerga-voi iute, paj de lună plină;
Ca şi când sortită altor lumi regină,
cohortei de gânduri, fără nici o vină
porţile cetăţii, mute le-or fi stând.

Bun rămas! Prin valea unei stinse plângeri
ca un şters luceafăr pe cer sângerând,
voi stârni săgeata: aprinderi şi stingeri   
să le ducă-n stele ca pe-un stol de îngeri.
Iar pe munţii falnici, fără de atingeri,
mă voi ruga clipei, şi mă-ntorc curând.

marți, 20 decembrie 2011

58. De ce se mănâncă "stihurgoşii" între ei.

 
Spunea un poet: „Veneam dintr-o aşchie de ţară de dincolo de Ţară unde Dumnezeu a fost cel mai umilit. Ce înseamnă o ţară din care e alungat Dumnezeu? Ne întrebam şi căutam răspunsul împreună. O ţară fără biserici e o ţară tristă, iar o ţară fără Dumnezeu e o ţară moartă”. Dabija vorbeşte de „ţara” lui, dar care pe vremea fanarioţilor era cam ce spunea Nichita în elegia a noua, cam tot  „Dintr-un ou (dar n.m.) într-unul mai mare”. Păi bine bre! – cum ar fi spus un mitică din Monumentele lui nenea Iancu: Cine a tot şmirgheluit la cuvântul Domnului de numai are loc Domnul pe pământ? Fac prinsoare că datorită metehnei noastre scriitoriceşti de a învârti vorbele după bunul plac al celor care au pus stăpânire pe tron, va trebui să ne întoarcem la vremea fanarioţilor să căutăm şi-n punga cu vorbe a cronicarului de atunci. Dinainte de 1700 şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fanarioţii intrau în palatul domnitorilor români trăgând ca Nastratin porţile orientului după ei: „în obiceiuri, apucături, limbă, politichie” (spune în Hronograful Ţerei Româneşti, Dionisie Eclesiarhul) – după cele citite de mine cândva prin N.Iorga pare-mi-se. Când interesul sultanului (în lăcomia sa) nu mai coincidea cu al supusului său, îl pedepsea, culmea!, pentru… gura-i prea lacomă. Dionisie cronicarul, ne spune cum (tocmai la un astfel de caz), un capugiu şi un arap buzat a descins în palatul lui Vodă Hangerli, au sărit repede în spinarea lui Vodă, „puindu-i” laţul de gât şi vârând hangerul în pântecele lui Vodă strigând să-i audă şi ciohodarii lui Vodă „dur bre ferman!” - ca să nu intervină. Tot de la Dionisie mai ştim cum venea căpitan-paşa cu solia sultanului la curtea lui Vodă şi acesta aşternea pline mesele cu bunătăţi în cinstea „musafirilor” şi muzica şi cucoanele erau printre plăcerile oferite de linguşătorul Vodă. Că mai aşa pe la sfârşit, zicea căpitan-paşa să oprească pe una mai aleasă, că ştie el că româncele sunt iubitoare de împreunări şi aşa s-au şi făcut şi cu celelalte domniţe ajunse la semnul din degete al lui Vodă cel îndatoritor de,  prin paturile agalelor (…) Adică fără comentarii! ÎNSEAMNĂ aceasta că epoca fanarioţilor a fost o eră de fericire a bietei ţărişoare române? „Câtuşi de puţin!” – scria cronicarul. Este destul de riscant să analizezi istoria (de pe atunci dar şi de pe-acum) din punct de vedere literar. Aşa că n-o fac nici eu. Dar mă întreb: de ce trebuie să ne comportăm pe mai departe ca poliţaiul de raion în faţa lui Akaki Akakievici, care în loc să dea atenţie punctului principal al situaţiei după ce-i ascultă plângerea cu jefuirea mantalei „se apucă să-l descoasă pe A.A. , întrebându-l de ce se întorcea acasă atât de târziu, dacă nu cumva trecuse pe la vreo casă deocheată”. La urma urmelor, scriitorul tot va sfârşi ca şi Oedip, adică unul dintre cei judecaţi. „Nu mai aveţi o ţintă şi mlaştina v-a supt”, (Pierderile – de Labiş), e versul care mi-a arătat mie că se poate dialoga şi ca la uşa cortului între condeierii de azi. E un rău mic, un rău mare? Timpul va decide. În lăstărişul lacom al gurilor flămânde după popularitate, cuvintele bune se întâlnesc în cele din urmă tocmai atunci când se va simţi nevoia de ele. Tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu spre poarta „de întoarcere a timpului”, e poştalionul celui care scrie în limba lui. Ura (atenţie!), nu transmite decriptări de la faţa locului precum ne învăţase cronicarul cândva. Ura faţă de oricine nu gândeşte ca el, îi înscenează în final moartea prin cuvinte, pentru nesocotinţa acelui care a crezut ca şi Icar că îi era permis chiar şi gestul de a se apropia prea mult de soare. Că astăzi nu le mai ajungem unora nici cu prăjina la nas? Apoi (cu pile şi tupeu cât le ţine şoriciul), cei care nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare, vor avea şi ei „dur fermanul” lor . Că unii au pus săbiile jos a neputinţă, că alţii ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor, în mâna lor stângă spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care s-au născut, întrebarea e bine pusă întotdeauna, ca mai târziu să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate spre cer, ca samovarele puse la focul sărăciei. Aici, de la masa de scris, cu gândul în urmă şi speranţa spre înţelepciunea celui din urmă Ulisse, am înţeles că nu mai trebuie să fac şi eu previziuni. Altfel chiar ne vom afla în pielea lui Akaki Akakievici (mult îndrăgit) şi fără de ieşire: „Ia te uită, ce încurcătură!”. Şi la final nu avem cum să nu cădem cu toţii de acord. Faust vrea să fie mai mult decât el însuşi şi pierde şi el. Hamlet moare pentru că rolul nebuniei jucat în faţa unchiului său nu atinge perfecţiunea şi jocul îi este destrămat prin a fi ghicit de cei cărora duhul tatălui său ar fi trebuit să le provoace insomnii. Am înţeles cred şi greşeala celor care l-au luat în derâdere pe Don Quijote în lupta cu morile de vânt… Dar, aveţi puţintică răbdare! N-a murit Moromete. Din când în când mai iese pe la poartă să vadă cât a mai evoluat vecinul lui, acela cu „prostia omenească” încondeiat de I. Creangă.

luni, 19 decembrie 2011

57. Poem 1.

                     Ca să exişti

Tu îmi vorbeai de lumea risipitor de-astrală
La fel de norocoasă în spaime şi idei.
Zicând că amăgirea e numai o scrobeală
În timp ce veşnicia e piatră şi temei.

S-o tălmăceşti mai bine, te-am dus prin subterane
Cum cei cătând misterul, nu merg neapărat.
Aici unde tot omul, nu intră prin saloane
Plătind cu timp, norocul, de-al şti întemniţat.

Şi îţi vorbeam de lumea tirană pân’ la ură
Ce să-mi inspire teama, atâta m-a trădat!
Şi-n câmpuri de poveţe, am tras o arătură
De-a încolţi doar fructul ce-n noi am sămânţat.

Şi tot de lumea asta, ţi-am înşirat cuvinte
Nu îndoieli, iluzii, copile, ţi-am turnat!
Ca să exişti, în toate, ţi-am rânduit veşminte
La balul Poeziei, să intri împăcat.

duminică, 18 decembrie 2011

56. Gîlceava dintre vecini.

Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decât oblic spre cer” – spunea Emil Cioran. Adică, pieziş! Dacă ar fi privit altfel, istoria unor întâmplări din viaţa lor ar fi luat o altă înfăţişare? Să vedem. Vă daţi domniile voastre, cu părerea, cam ce mutre ar fi făcut alaiul acela de ofiţeri în frunte cu ditamai generalul, colonelul şi maiorul regimentului de cavalerie din oraşul B. (vezi: „Caleaşca” lui Gogol), când au poposit la domiciliul lăudărosului Pifagor Pifagorovici Certokuţki, şi l-au dibuit ascuns „în halat, chircit într-un chip cu totul nefiresc” în caleaşca pe care tocmai o lăudase cu o seară înainte? Cine era acest Certokuţki? Apoi, nimeni altul, decât cel care stârnea mare zarvă în timpul alegerilor şi, care venea la oraş într-o caleaşcă luxoasă. Şi, apoi, de ce să nu facă astfel de mutre: întrucât, Certokuţki, pe care gura îl luase pe dinainte, se cam lăudase mai marilor regimentului, cu caleaşca sa, şi îi invitase la praznic acasă la dânsul, sperând că totul va fi dat imediat uitării. Dar ţi-ai găsit! Nici nu bătea soarele către amiază, că se şi pornise convoiul ofiţerimii spre locuinţa lui Certokuţki, încât luat din somn şi pe nepregătite, ca să-şi spele ruşinea, acesta porunci slujitorilor să anunţe musafirii, că stăpânii nu-s acasă, iar el se ascunse în şopronul cu trăsuri, taman în caleaşca mult lăudată, unde rămase aşa în halat şi papuci, chircit pe fundul ei cu sufletul la gură şi, unde de altfel, l-au şi găsit ofiţerimea, ce din curiozitate, taman dorise să cerceteze caleaşca, fapt pentru care poruncise grăjdarului să tragă şorţul de piele care o acoperea. Întâmplarea lui Gogol, are şi ceva hazliu întrânsa, seamănă ca morală, cu gâlceava dintre moşul Stan şi moş Ismail, cei doi vecini, prin gardul care-i despărţea, din satul meu. Vecini, care nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii. Moşul Stan, semăna cu acel Certokuţki, lăudărosul urbei B. Totuşi, nu se lăuda el chiar degeaba. În grrădina sa creşteau cele mai arătoase şi pântecoase verze de prin împrejurimi. Asta, până într-o zi, când, caprele turcului au pătruns printr-o ţambră desprinsă nu se ştie cum anume de au făcut prăpăd în vărzăria lui mosul Stan. Văzându-şi grădina, răsărită numai cu cotoare de varză, moşul Stan s-a cam luat cu mâinile de cap. A bănuit, într-un fel, că aici, numai caprele lui Ismail purtau toată vina, că, prea stăteau în ograda turcului sub dudul de lângă poartă, tolănite la umbră, şi cu cozile în sus, mestecau nesimţite din fălcile lor hidoase. Pesemne, varza lui înghiţită pe de-a întregul. A bătut cu toiagul, moşul Stan, direct în ulucile de la poarta turcului. Moş Ismail, ieşit în izmene, fără turban pe cap, pe prispa casei, nu înţelegea ce voia cel care tocmai izbea în poartă. Chiar nu înţelegea, pentru ce anume moşul Stan îl luase aşa din aşternut.
- Turcule la Râm, caprele tale la râm, au mâncat toată varza, la râm...îşi începu oful moşul Stan, vorbind, chipurile, pe limba turcului, ca nu cumva să nu fie înţeles.
- Anadâm, anadâm... căută să-l potolească turcul pe moşul Stan. În limba lui, adică: am înţeles, am înţeles, da de ce trebuie făcut bre aşa tărăboi?
- Înădim ,înădim pe p. mă-sii, că n-au rămas decât cotoarele.....
.... Ce şi-or mai fi zis, unul altuia, în ce limbă şi cum s-au înţeles, că până la urmă, unul a intrat în casă, celălalt a plecat furios pe drum, să-şi strige în sat păţania cu turcul; cert e, că, toată viaţa nu şi-au mai vorbit unul altuia. Şi, erau doar doi consăteni de ispravă.    

marți, 13 decembrie 2011

55. Gângania din cap (proza foileton 5.)

5.
Încercă să-şi amintească unde mai văzuse chipul bătrânului, a bătrânului care tocmai rostise acele vorbe. Semăna (după descrierea memorată cândva), cu Hogea de la geamia minaret a Mangaliei, despre ale cărei semnalmente, le aflase de  la soacră, la plecarea lor spre destinaţia orăşelului de la marginea mării.
- Domnule... bâigui. Unde mă aflu eu acum?
- Eşti pe mâini bune, îl asigură femeia. Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Păreai dus pe lumea cealaltă.  Acum, altcineva îţi va lua locul acolo. Te-ai întors printre ai tăi. Nu-i aşa doctore? Alah şi-a lăsat fiul să se întoarcă printre ai săi. Aceasta este făgăduinţa lui Alah. Şi, Alah, nu-şi calcă făgăduinţa.
- Fie ca îngăduinţa lui Alah să fie adevăr pentru el, auzi Demirgean pe cel, care tocmai fusese interogat cu apelativul: doctore! Şi, în continuare, mai auzi:
- ...nu se împotrivesc faţă de semnele lui Alah, decât cei care nu cred… Aici, bătrânul care semăna cu Hogea, se ridică şi, după ce-şi făcu temenelele cu faţa la apus, dispăru pe una dintre uşile întrezărite ale aburului din orizont.. Demirgean privi totul, ca şi cum, abia se trezise dintr-un vis tare sucit.
- Unde am fost eu până acum? întrebă Demirgean. Se ridicase de pe covorul ierburilor de mare şi încerca să ajungă în genunchi, acolo unde stătuse mai devreme bătrânul hoge. Voia a-i mulţumi, prin a lua mâna străvezie, ca să o ducă la frunte în semn de recunoştinţă.
- Pe altă lume! veni răspunsul magului în straie de femeie, dispărând şi ea după perdeaua de aburi.
Dinaintea lui, nu mai era nimeni. Demirgean simţi cum inima începe să-i bată cu putere. Parcă ar fi fost un vapor cu zbaturi. Începu să numere în gând: „Atenţie Demirgean, acum se pot întoarce cu toţii. Aşa a spus Hogea. Erupţiile astea solare, or fi de vină! Să nu uit să spun rugăciunea în numele lor”...     
   Se trezi aproape de valurile care-i spăla mâinile întinse pe lângă corp. „Se întâmplă ceva cu mine, îşi zise, fulgerat de un gând aparte. Sunt eu, sau nu sunt? Cea care se îndreaptă acum spre mine, o fi chiar ea?”
- Demirgean... Demirgean! se auzi el, strigat dinspre strada pe care circulau şi într-un sens şi altul, felurite maşini. Vino să vezi cine ne caută! Unde ai fost?
Ajunsese în faţa soţiei şi a unor necunoscuţi care-i tot făceau semne cu braţele deschise.
- Parcă mi-aduc aminte. Nu-i aşa, Dolunay?
Soţia tocmai se repezise să-i scuture ierburile şi uscăciunile de pe cămaşa boţită şi udă. „Doamne, uite în ce hal te-a adus câinele ăla?”, îl tot certa ea.
- ... Cu siguranţă, toate astea îmi sunt vii, încercă Demirgean să se scuze. Întinse mâna spre noii veniţi, ca şi cum, cineva tocmai ar vrea să-şi ia, pur şi simplu, un firesc „la revedere”. Dacă ar fi privit înapoia lui, Demirgean, ar fi zărit două umbre, bărbat şi femeie, alunecând de-a lungul ţărmului într-o direcţie necunoscută. 
                                                                 (sfârşit)
                                        

luni, 12 decembrie 2011

54. Gângania din cap (proză în foileton 4.)

4.
- „Asta e o rupere de nori”, îşi zise Demirgean. Nu mai simţea nici o durere. Îşi aminti că poate soţia sa îl mai aşteaptă la marginea plajei, pe petecul acela de iarbă, cu ştergarul întins şi acoperit de bunătăţi. Era, deci, timpul să se desprindă de lângă parul unde îşi ştia legat mânzul pe care-l cărase cândva în spinare. Ciudat cum nu mai avea însă, puterea să coboare de pe scaunul pe care tocmai îl încercase cu talpa piciorului. Făcu alte câteva sforţări. Nu şi le simţi ca fiind ale sale. Iată, cum acum, nu mai era într-o prinsoare cu mişcarea, cu viaţa, cu zgomotul şi mulţimea din jur, într-un cuvânt cu „gângania lui din cap”.  Căzu pe un petec de pământ acoperit de vrescuri, şi ceva umed şi alunecos îi întâlni palmele. În cădere, mai apucă să zărească două umbre ce alunecau la marginea orizontului, spre locul în care căzuse fără cunoştinţă. Două umbre care semănau cu magii porniţi după semnul arătat de steaua din vis. Abia după ce ajunse în dreptul lui, cele două umbre se intersectară una cu cealaltă într-o agitaţie continuă, părând a cerceta cauza, şi să-şi dea seama, că, insul de pe plajă,  probabil alunecase pe un vreasc putred, o creangă uscată, ceva, şi căzuse pe un banc de scoici şi meduze moarte. Ochiul de dedesupt îl ţinea închis, pe când cel de deasupra, clipea ca o morişcă în raza soarelui. Ca şi cerul de deasupra, aflat în cel mai pur balans posibil. Ca şi ochiul lui, încercând să înţeleagă cam ce-şi strecurau între ele cele două umbre care se tot agitau în preajmă.  
- Te doare ceva? îl întrebă una dintre cele două umbre. Apoi, cât se poate de prieteneşte, încercă să-l întoarcă cu faţa în sus.
- Spuneţi voi rugăciunea în locul meu... se trezi Demirgean spunând.
- Ce rugăciune? Dumnezeule! Ai căzut pe o parte. Atâta tot. Nu-i nimic, înţelegi, nu-i nimic grav. Te-am zărit de la distanţă. Pur şi simplu ai sărit dintr-o dată la bătaie cu câinele ăla, mă înţelegi? Tu crezi că o întâmplare ca asta îţi dă dreptul să spui orice...
- … credeam că mi-a venit rândul. Mă chemase mânzul la el, continuă Demirgean să povestească. Dar, un nod i se puse în gât.  Îl apucă deodată plânsul. De durere, de scârbă, de umilinţă, de slăbiciune? Nici el nu realiza. Înţelegea că în faţa celor doi magi răsăriţi pe neaşteptate, deasupra lui, lui nu trebuia să pară slab şi atât de îngenunchiat, că nu trebuia să pară aşa, nici măcar în faţa cerului martor la scena aceasta. 
- Cred că ne deşteptăm întotdeauna prea târziu… Era vocea magului în straie de femeie.
-  Şi nici nu trebuie să plângi acum pentru acest târziu. Încearcă să te linişteşti, încercă şi umbra magului bărbat, o nouă explicaţie.
 Sufletul lui Demirgean atârna (simţea şi el asta) în jurul trupului său şi era gata de orice căinţă ori spovedanie (la care încă de la început şi cei doi magi se gândiseră), dar agitat peste măsură, nu realiza cât era real şi cât era halucinaţie în tot ce i se întâmplase. Dar, nu erau decât măruntele întrebări, care în capul lui deja începuseră a se sfâşia între ele.
- Gata! Îşi revine acum, auzi Demirgean o voce nelumească, în dreapta sa. Când deschise ochii, văzu la picioare, un bărbat şi o femeie străină. O asemuia pe femeie, cu soţia sa, Dolunay, rugându-se lui Alah, cu mâinile împreunate, duse în dreptul frunţii. La căpătâiul său, veghea un bătrân cu barba albă. Îi lipsea turbanul albastru de pe cap, ca să semene leit, cu Hogea care-l trimisese la geamia din Mangalia, în căutarea leacului său. „Ce naiba se întâmplă cu mine? Ce caut eu aici?”, îi veni pe buze, primele cuvinte. Dar, buzele, nu i se mişcau nicicum. Făcu al doilea efort, să se ridice de jos de pe covorul verde-maroniu al ierburilor azvârlite de valuri. Nu reuşi. Şi, ca atare, renunţă. Tot ce putea să facă, era să se concentreze la tot ce se petrecea în jur.
- ... El îşi dorea moartea înainte de a o întâlni, dar, după cum arată, pare că deja a văzut-o, auzi vocea bărbatului din dreapta sa. A privit la ea cu ochii. Şi nu s-a înfricoşat, îl mai auzi Demirgean, pe cel care semăna leit cu Hogea cel bătrân, vorbind.
                                                                        (va urma)

duminică, 11 decembrie 2011

53. Gângania din cap (proza foileton. 3)

Şi, îşi mai aminti Demirgean, o vorbă de-a maică-si: „Să nu fugi niciodată când trăsneşte. Uite aşa, numa, te înhaţă fulgerul din urmă şi apoi te doboară la pământ ca pe o gânganie plesnită de cureaua lui taică-tu”. I se făcu dintr-odată răcoare, iar întunericul din faţa grajdului adus tam-nisam în memorie de „gângania din cap”, îl izbi între ochi. Îşi aduse aminte, că la streaşină, în partea dreaptă a uşii de la intrarea în grajd, tatăl său atârna ca de obicei, felinarul. Dibui cu mâna într-acolo şi dădu peste lampa de sticlă. Se întoarse apoi în odăiţa casei şi luă de pe o poliţă, cutia de chibrituri. Cu felinarul aprins, păşi încet, dând grijuliu uşa grajdului de perete. Nu de altfel, dar violenţa trântiturii i-ar fi putut stinge fitilul abia aprins la felinar. Îşi roti privirea de jur împrejur. Un alt timp şi alte imagini avea acum în faţa ochilor. Gândul bun, gândul de la început, cel care îi dădea întotdeauna curaj să ajungă până aici, să înfrângă toate opreliştile, îi reveni stăruitor. Pentru ce se  întorsese acasă? Nu mai ţinea minte. I se blocase ceva în creier, şi o morişcă virtuală, zbârnâi ca o nesimţită şi nu-i da pace. „Doamne, de m-aş linişti, de m-aş linişti odată!”, era singura lui bâjbâială în acel labirint lăuntric prin care orbecăia de unul singur. Îşi făcu o cruce mare (mai mult la nimereală) ca pe ceva nesigur. Căută cu ochii. Funia cu care cândva legase mânzul, era atârnată în par, trecută pe deasupra unui nod al parului. „Tu eşti mânzul acum... îşi auzi gângania din cap. Tu eşti ... tu eşti...”. I se păru că-şi auzea propriul ecou sosit ca de pe cealaltă lume. Se îndreptă cu felinarul căruia îi tremura acum, flacăra aprinsă la capătul fitilului. Doar o clipă se abătu flăcăruia, prevestind prin asta, prezenţa prin apropiere a ceva neprevăzut. Buzele lui Demirgean îi tremurau ca şi cum ar fi fost muşcate; şi avea o privire de pasăre înspăimântată. Ori, o privire de animal hăituit. Lui Demirgean i se păru că morişca îşi încetinea acum, rotirea aceea nebunească. „Cine a spus că omul e un animal hăituit?”.  Întrebarea îi da roate împrejur, odată cu rotirea nebunească a acelei morişci din cap. Privirea îi căzu pe un scaun răsturnat aflat lângă ieslea din grajd. Propti scaunul în pământ şi-l încercă de câteva ori cu talpa piciorului.
- „Ţine!”... rosti ca pentru sine. Laţul funiei i se strânsese deja în jurul gâtului. Simţea o imensă milă dar şi o mare dragoste, faţă de mânzul pe care-l cărase cândva în spinare. Îl cărase mai mult de frica tatălui, că are să-i taie gâtul cu briceagul, chiar acolo în câmp. Fătase măgăreaţa tam-nisam în plin câmp, şi din cauza asta, oile, n-aveau să se mai dezlipească acel loc de pe mirişte, unde fătase măgăreaţa. Iar noaptea ce venea, şi noaptea care avea să urmeze, avea să-i prindă tot acolo pe mirişte, învârtindu-se nevolnici în jurul turmei proaste.
Simţea o imensă ură, cu toate mizeriile şi înfrângerile care-l înfuriaseră până atunci, atât de tare, că nu se putuse abţine din loviturile pe care le da cu piciorul, mânzului nevinovat. Din ciudă, din ură, nici el nu ştiuse, asta, până în clipa când îl înhăţase mâna tatălui: - „Ho, mă! Că-l omori! Acum ia-l în spinare şi cară-l de aici dacă ţi s-a făcut milă de el”. Iar el, îl cărase, din câmp, acasă, de-l aranjase ca pe unul de-ai lui, pe un braţ de paie lângă ieslea grajdului. Avusese întotdeauna, groază şi dezgust faţă de moartea căzută pe capul cuiva pe neaşteptate. Nu voia să-l vadă , acolo în plin câmp şi pe cel al mânzului acesta născut nevinovat. Ciudat mai scârţâiau acum, grinzile grajdului. Pesemne, afară se pornise un vânt ca din senin. Undeva prin ceruri, bubui ceva năprasnic.
                                            (va urma)

sâmbătă, 10 decembrie 2011

52. Gângania din cap (proza foileton).

2.
O, cât de încet se desfăşurau în memoria sa aceste coşmaruri pe care şi le credea mult lăsate în urmă.
- Dar nu e adevărat, nimic nu e adevărat! Pricepe dobitocule, odată! Strigătul său, a răsunat ca un clopot înăbuşit cu o manta căptuşită cu bumbac, bumbac din cea mai proastă calitate. Şi i se păru locul, mult prea straniu pentru acea mare despre care auzise atâtea lucruri minunate. Dar, chiar era, atât de straniu în jur! Pe dinaintea lui, tinerii traseră instinctiv de lesa cotarlei şi întoarseră instinctiv, capetele. O ploaie călduţă a început instantaneu să bată darabana pe nisip. Asta, pesemne, l-a şi salvat. Îşi aminti cum „gângania din cap” i-a alungat pentru moment viespea panicii. Visă pe moment, că se afla la marginea lanului de porumb, iar copilul acela cu sacul plin de ştiuleţi numai buni de fiert, se transformă în ţăranul acela cu început de chelie şi puloverul ros de vreme, de culoarea făinii de ovăz, cu ghioaga noduroasă învârtită ameninţător pe deasupra capului, gata pregătit să sară din căruţa pe care tocmai o oprise val vârtej la marginea lanului.
 - „Dumnezeii şi precista cui...”. Atât mai auzi printre degetele răşchirate şi gesticulaţia obişnuită pe care o lua întotdeauna când vroia să fie serios şi convingător. Nici nu mai ştia dacă, îndeplinirea visului, ori grozăvia lui, îi întrecuse toate aşteptările, dar, într-un anume sens, ţinta din capul său fusese ratată şi, „gângania din cap” era aceea care îi grăbea evenimentele cu repeziciune în coşmar.
- „Doamne, nu mă părăsi. Mi-am zis la plecare, să-i binecuvântez pe toţi! Iartă-mi şovăirea şi îndeplineşte-mi rugăminţile” – atât mai putu să silabisească în cădere Demirgean. Nisipul, acum, îi acoperea o parte a obrazului. Realiză şi el, cum, sutele de gângănii pudrate care i se roteau în jurul capului, îi putea crea pentru cei care îl puteau şi vedea, imaginea unui ins destul de bizar, cu un soi de exaltare şi nebunie în decorul acelei zile.
- „Cred că e atins de epilepsie”, auzi Demirgean, cam în dreapta sa, un înger păzitor.
- „Mai curând, cred, e vreun nebun scăpat de la azilul din Agigea”, auzi imediat din stânga sa, vocea demonului ascuns în spatele soarelui ce se scurgea ca o lavă pe pământ. Închise ochii, mai mult dintr-un instinct de apărare pe care-l crezu salvator, în faţa celor, pesemne, aplecaţi deasupra lui pentru a-l prădui de ceasul de la mână, ori cei câţiva lei de prin buzunare, sau eşarfa ce o ţinea nedezlipită la gât, decât acel gest, pe care-l avem cu toţii dinaintea luminii izbucnite din nuştiu ce explozie solară. I se păru că se află pe întinderea aceea de dincolo de cimitir, unde obişnuia să-şi însoţească mama trecută de 82 de ani, o margine de cimitir întunecată şi înfricoşătoare; iar crucile de lemn amestecate printre crucile ca de piatră, o luau acum la vale, precum fluviul care se năpusteşte să împingă marea printre umerii malurilor de pământ. Era singur, cu desăvârşire singur în imensitatea unei plaje mult prea toropite de soare. Nu simţi, mai nimic, nici când valul următor îl izbi până la genunchi, şi nici când ploaia îi mângâie faţa şi-i lingea mâinile, ca şi acel mânz purtat de el în spinare cândva, în copilăria sa îndepărtată. Totul i se păru atât de absurd, atât de lipsit de sens, că abia reuşi să se reculeagă şi să îngăime şoptit: „O, mânzul meu, dragul meu mânz, cum de te-am uitat? Poate încă mai eşti legat de stâlp, singur acolo în grajd”. Se ridică sprijinindu-se pe degetele de la mâini. Făcu un pas, se clătină şi, căzu din nou. Se ridică din nou, şi mai speriat ca înainte, şi o luă la fugă. Fugea de-a lungul ţărmului. El, vedea dinaintea sa,  doar nucul acela falnic, acel nuc singular în toată via, doborât de tatăl său, încă de pe vremea când  (să fi avut pe atunci cinci-şase anişori), îl sorbea cu lăcomie din priviri pe tată-l său, de pe prispa casei. Pentru braţele lui vânjoase? Pentru dârzenia cu care mânuia toporul? Îşi mai aminti de mânzul legat cu funia, de parul din grajd (îl legase cu mâna lui, părea sigur de asta), de o vorbă a tatălui, care-i făcea cu mâna din carul trecut de barierele porţii: - „Mă, să nu cumva să uiţi de mânzul ăla legat în grajd”.
                                                                                    (va urma)

vineri, 9 decembrie 2011

51. Gângania din cap (proză în folileton)

 1.
Lui Demirgean (în traducere liberă: fier înroşit), locatar al blocului nostru, de la o vreme încoace îi intrase în cap, ideea, că, i s-a strecurat în cap o gânganie. „Ei drăcia dracului!”, părea a fi spus doctorul la care s-a mărturisit într-o bună zi. Oricât l-a studiat şi pe o parte şi alta, nici urmă de virus ori „gânganie” cum îi spunea Demirgean, intrusului care i se strecurase în cap, tam-nisam. „Ei drăcia dracului!”, spunea şi Dolunay (în traducere: clar de lună) soţia, punându-i comprese, afumându-l cu păr de câine, cum o învăţase soacra. „Sperietura de la câine cu păr de câine are să iasă până la urmă”, bolborosea soacra pe limba ei tătărească. Ce-i drept, gândeau cu toţii, câinele acela al vecinilor de palier, pesemne, îl speriase într-atâta pe bietul om, de-i intrase „gângania” în cap. Întâmplarea cu câinele care risca acum să-i îmbolnăvească pe toţi locatarii blocului nostru, era cunoscută şi de Jandarmeria oraşului. Dar, ce puteau însă mai marii oraşului, să-i facă unui câine, de altfel binecrescut, vaccinat, pus în botniţă? Curgeau amenzile gârlă. Alţii o dădeau pe erupţiile solare. Că au auzit ei, ehei, or să vină vremuri şi mai rele… Şi câte şi mai câte. Ce mai tura-vura, cu gângania din capul omului, trebuia să se facă domnule, ceva! Pe unde n-au umblat. Dar, când credeai că i s-a găsit leac, zbârrr! Tot capul lui Demirgean era o morişcă zbârnîitoare. În cele din urmă, soluţia se pare, că a găsit-o un Hoge bătrân, ieşit de curând la pensie:
- Aici sunt ciudăţenii mai vechi. Spirite de demult, îşi găsiseră locul lor sub pământ, dar, acum, iată, au ieşit la suprafaţă. Nu se vor linişti, până când nu le vor porunci marele Alah, slăvită să-i fie amintirea în veci, să-l lase în pace pe bietul om.           
Aici, mâna protectoare a bătrânului Hoge, le arătase spre răsărit, spre Marea cea mare. ştia undeva prin Mangalia, un prea înţelept slujitor al lui Alah, care mai slujea încă la moschee. Mare e puterea lui Alah, şi-au zis femeile. Dacă trebuie şi această încercare, de ce nu! Hai la drum. Maşina rula acum pe drumuri care începură a trezi unele nostalgii lui Demirgean. Nu mai fusese aici de o viaţă. Luat cu unele cu altele, cât mai trecuse, Doamne?! Parcă mai ieri… Îşi aminti dintr-o dată, cum părăsise cândva aceste ţinuturi dragi. Soacra fusese tartorul, apoi, hangul îl ţinuse soţia. Un an nu-şi vorbiseră. Iar după aia, parcă nici nu fusese viaţă adevărată. Ce prost! Să se ia după mintea femeilor. Şi, colac peste pupăză, de la o vreme, gângania din cap! Ajuns la mare, Demirgean îşi lăsă soţia să se preocupe ea cu întinsul prosopului pe acel petec de iarbă, singurul petec găsit pe acea plajă, unde foarte lejer ar fi servit după atâta drum făcut cu maşina, o binemeritată gustare, iar el, înaintă spre mare, până aproape de ţărmul ei. Înainta temător, ca la chemarea unei voci răsărite deodată cu punerea în mişcare a ceea ce el numea „gângania din cap”. Lui Demirgean i se năzări că se află într-un loc atât de straniu, atât de straniu! Sufletul său, atârna acum în jurul trupului său gol şi gata oricând, aici, de orice căinţă. Îşi privi cu mirare, cum nu o mai făcuse vreodată, trupul destul de firav. „Oare de ce îl detest atât?” – murmură ca pentru sine. Pe lângă el, trecu o pereche de tineri ţinând strâns, lesa unui câine greu de descris. Lui Demirgean, i se păru a fi una şi aceeaşi cotarlă, cu care vecina de la etajul al II-lea, îl întâmpina (ca să vezi coincidenţă) taman când dumnealui, vroind aşi elibera zumzetul pe care îl făcea „gângania din cap”, părăsea defensiv dinaintea matahalei, imobilul. La început, s-a oprit surprins, că „namila cu picioarele dinapoi ca şi fripte”, a început să-l hămăie, cu ochi îngustaţi şi burta flocoasă, ca mai apoi să-şi ridice spre disperarea stăpânei, plictisit, piciorul din dreapta şi să urineze pe perete.
                                                (va urma)

joi, 8 decembrie 2011

50. Unde mi-aş putea plînge la fel, prima dragoste?

 Era iarnă şi mă bucuram de vacanţă. Iarnă era şi în sufletul bunicului care venise cu căruţa să mă ia de la gară. Pleoapele lui dădeau troianul unor amintiri de o parte. Boii din vorbele lui arau cerul de plumb. Nu mai zic cum ningea în iarna aceea la gară. Era iarnă. Ce-mi păsa mie! Iubeam o fată. Şi-n sat ea mă aştepta de Crăciun. Paznicul ceferist se foia pe afară… pe lângă cai, stând de vorbă cu bunicul. Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse, cu ale istoriei faţete mult tulburate şi grele. „Am servit patria, spunea mustăciosul ceferist - şi mi-l arăta pe bunicul din sprâncene: am servit patria împreună”. Ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război; gândul, cât un geamantan cu vise, îmi era către casă. Iubeam o fată. Şi ea, cred, mă iubea. „Să nu-mi vorbiţi voi despre patrie!, l-am auzit pe bunicul. Mie nu-mi aruncaţi vorbele voastre prea fandosite, mie, cel care-şi îmbrăca izmana încă udă pe front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu trupuri, ciorchine de morţi, flăcăi de la ţară împinşi din tranşee cu vorba blândă şi cu amăgirea unui ogor”… „Hai bunicule, hai bunicule… îl tot îndemnam. Să mergem odată”. „Da ce mă, au dat turcii? Ori te frig tălpile după aia de la casa din vâlcea?” „Ei şi?”, am zis, destul de timid.  „Păi, nu mai locuieşte nimeni acolo!” - mi-a zis bunicul izbind cu biciuşca-n uluca de la căruţă. Au plecat de pe la noi. S-a dus cu mumăsa după un român, nuştiu pe unde”… Atunci în gara pustie, cu trenuri îngheţate, vânzolind pe afară fulgi mari, am blestemat acel război care nu se mai termina printre amintirile lor. Şi acea gară. Dar m-am întors mereu şi mereu acolo, să-mi plâng prima iubire.Unde în altă patrie, mi-aş putea plânge la fel, prima dragoste?