luni, 29 august 2016

Final de blog

             Dacă o escroacă a plănuit din timp înregistrarea

                     (prin cele trei convorbiri private)

                  și apoi a lipit ce i-a convenit... și apoi și-a montat întrebările

       și le-a pus pe internet, ca IUDA vânzând PRIETENIA ce i-am arătat-o sincer;


iar alții, au și apucat piatra și au început să arunce, înțelegând că dacă alegeam MINCIUNA
      
                                             filozof rămâneam, EI BINE: 


                    cei 87134 de virtuali prieteni care mi-au accesat blogul până azi, 


   nu pot să mă mai citească de azi, înainte. Alții au ținut, au dorit, să nu mai exist, deci: 



FACĂ-SE 

                  VOIA LOR,

                                       PENTRU TOTDEAUNA ! 


 Notă: Tf. mobil ascultat și întregistrat a sfârșit, firesc, în țăndări pe ciment. Normal, ar fi fost în capul escroacei.

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

700. O poveste adevărată... (VIII)


   FATA CU SMOCHINE DIN PORT


9.
În zilele care au urmat, pe măsură ce-mi reveneam după operația făcută, un vaiet surd mă frângea pe dinăuntru: „Adriana!?... Înțelegi tu suferința celui părăsit?- îi strigam”. Uneori o visam cum sta pe banca din portul vechi, părăsită, privind cu invidie marea. „Tu mai scrii poezii?”- mă-ntreba. Și ca să pară mai convingătoare se ridica, își dezbrăca jacheta și fluturând-o într-o mână se rotea fâcând piruete. O auzeam: „Nu-i așa că sunt frumoasă?”. Dintr-un astfel de vis, m-am pomenit într-o zi cu sora mea mai mare, la căpătâi. Plângea în batistă și mă privea cu ochii ei pe care îi știam aproape violeți.
- De ce plângi, am întrebat-o de cum am deschis ochii. Uite! Doctorii nu m-au lăsat să plec nicăieri.   
Deşi cultivată, trăită o viaţă la oraş printre intelectuali, nimic nu-i clintise surorii mele credinţa-n blestem ca-ntr-o uriaşă putere mai întâi de prevestire, cum credea că îmi fusese destinat fiindcă nu ascultasem de sfaturile mamei. De câte ori viaţa făcea ca unuia căruia-i menise să pățească ceva rău, soră-mea nu se sfia să spună: «blestemele bunicilor noștri, săracele!». Asta pentru că o soră a tatei, după ce dăduse naștere unui copil din flori, fugise cu altul lăsând copilul în îngrijirea părinților. Asta  a atras blestemul bunicilor, spuneau ai mei. Blestem care va ajunge din trei în trei generații, spuneau ei.  
- Mama, tata, ce fac? am întrebat-o pe soră-mea.
- Te-au dat în urmărire, văzând că nu mai vii acasă. Mama, ca nevăzătoare, plânge tot timpul. A îmbătrânit cu zece ani. Are părul alb acum, dar îi stă bine! Tata a lăsat oile și te-a căutat o săptămână prin Negru Vodă. Când a venit acasă, tot mai trist era. Ne-a spus că nimeni nu știa de tine. Unii că ar fi auzit ceva, dar se pare echipa cu care ai lucrat terminase treaba și nu mai se afla acolo. Toată pădurea de la Negru Vodă au răscolit-o...
- Și, cum ați dat de mine?
- A venit tanti Voica a lu nea Tudorache. Ea ne-a spus că te-a văzut în spital. Pesemne, te-a zărit pe aici. Tu nu știi că a fost și ea internată?
Am dat din cap, că nu știam asta.
- Eu tot timpul am crezut în soarta ta. Știi, când nici nu te născusei, după moartea unui frățior de-al nostru, o țigancă i-a ghicit mamei. Știi ce i-a spus?
-Ei?...
- Că mama va naște și un alt copil. Din păcate și acesta va deceda. Dar să nu fie mâhnită, că după alți doi copii, s-ar părea niște fete, o să nască un băiat pe „prag de cumpănă”, așa i-a spus, dar că acest copil va ajunge mare, că îl vede prin mari orașe și va învăța multă carte, că se va mândri cu el, dar că va avea mult de tras și cu el, că multe i se vor întâmpla și lui.
- I-a spus țiganca aia, mamei, toate astea?
- Așa ne-a spus mama, mai demult. Tu n-ai de unde să știi, erai prea mic să ții minte așa ceva.
Avea soră-mea o neabătută încredere-n soartă.
«Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus»- spunea. Și cred că avea dreptate. Ce rost avea să-ţi faci griji pentru ceea ce nu depindea de tine? Desigur, nu trebuia să stai cu mâinile-ncrucişate, însă nici să nu dormi de grijă că rişti a greşi ceva ce putea fi greşit dincolo de voinţa ta. Îi dădeam dreptate soră-mi: Cum ar fi putut lipsi dintre convingerile ei despre ființa umană, prin prisma învățăturii populare, naşterea şi moartea? Credea, la fel ca toți ai mei de acasă, într-o viaţă de-apoi. Numai eu nu le împărtășeam convingerile astea înapoiate. Fiindcă, le spuneam, altfel lumea ar fi părut ilogică şi fără finalitate morală. Așa era soră-mea. Deși era trăită la oraș, ea avea o minte şi-un suflet de ţăran. După câteva zile de la vizita surorii mele, o femeie cu halat alb mă conduse la medicul șef chirurg. Acesta mă aşeză pe-un scaun, îmi privi mâinile, faţa, mă puse să mă dezbrac, să închid ochii și să fac mișcări cu mâinile întinse. Apoi mă aşeză din nou pe scaun şi mi se uită în ochi cu un aparat mic în care pâlpâia o luminiţă. După multe examinări mă trimise în salon, spunând asistentei să-mi facă externarea și să ducă fișa la el pentru a fi semnată. Cum am ieșit pe ușa spitalului mă abătui pe la o florărie. Afară de mușcate în glastră, n-aveau decât niște flori de orhidee. O singură floare de pe ramură costa ceva, dar am scos banii și orhideea, sprijinită pe-o frunză de ferigă şi legată cu-o fundă, era de-acum în mâinile mele. Am cumpărat orhideea pentru Adriana. Cu orhideea în mână am bătut la poarta de la nr 135, de pe bulevardul Mamaia, unde stătea Adriana. Nu mi-a răspuns nimeni. Cu ajutorul unei pietre culese de pe jos, am bătut și mai tare. O vecină mi-a auzit bătăile și s-a apropiat de mine. Când mi-a văzut fața șI îmi întâlni privirea, mă recunoscu. Îmi schiță un zâmbet aproape imperceptibil.
- Sunteți tânărul care venea pe la Adriana, mă înșel cumva?
- Nu, nu vă înșelați. Vlad e numele meu.
- Nu știți?... Aici nu mai locuiește nimeni, de o lună și ceva.
-  Cum e posibil? Dar acum două luni și ceva am fost aici. Chiar tatăl Adrianei m-a condus în camera fiicei sale. Locuiau doar, împreună!
- Nu știți? A fost anchetă mare aici. Au venit și de la procuratură. Trebuie să ți se pară încurcate și dureroase lucrurile acestea, dar încă nu se știe ce s-a întâmplat cu tatăl fetei de l-au găsit mort în casă… De fată, n-au dat. Nimeni nu știe cum s-au petrecut toate atât de repede.
   Atât cât mă pricepeam la oameni şi cât îndrăzneam să pretind de la ei, cred că femeia din fața mea bănuia că fusesem îndrăgostit  de Adriana și că întrebările mele erau cât se poate de pertinente și îndreptățite.
 „Stai așa, mi-am spus, nu cumva să o iei razna din nou. Păstrează-ți calmul, Vlade!... Da, lor trebuie să li se pară dureros lucrul acesta! S-au întâmplat multe, cu toți s-a întâmplat câte ceva. Trebuie să fii metodic, Vlade!”
-  Și câinele, m-am legat de ultima vâslă de salvare din nebunia acestei discuții, câinele de colo (am arătat spre cușca câinelui) el, el… cine are grijă de el?
-  A, câinele? a zis femeia. Vine la două zile unul Borza, un frate de-al mortului. El îi dă de mâncare.   
Am dat să-i mai pun unele întrebări femeii, dar m-am retras, mulțumindu-i pentru cele relatate: „La ce-ţi folosesc întrebările astea, Vlade? Prima-ntrebare ţi-o poţi satisface: îl poţi întreba pe Borza. Domoleşte-ţi curiozitatea! Lasă dracului trecutul şi vezi-ţi de prezent, iar la viitor nu te gândi că tot nu-l poţi schimba! Cine s-ar fi aşteptat că pe tatăl Adrianei să-l afli mort, chiar aici, la locuința acestuia și de Adriana nimeni să nu știe nimic?”
  Domnul Borza care locuia în port trebuia să știe mai multe, sigur, pe el trebuia, mai întîi și întâi să-l caut și să aflu ce se întâmplase între timp. Numai de la el.
Am coborât treptele spre port și m-am înființat la casa de cărămidă cu tablă pe acoperiș unde stătea doamna Lucia. Poate și ea aflase câte ceva. Cu doamna Lucia puteam sta pe îndelete de vorbă și ei mă puteam destăinui fără nici o reținere. Când ușa locuinței s-a deschis, nu era doamna Lucia ci mama acesteia. În cîteva cuvinte m-a lămurit, după ce a aflat cine eram și ce căutam, că Lucia, cum spunea ea, se întorsese la soțul ei și cred că se împăcase definitiv. Nu-mi rămânea decât acel unchi al fetei și anume domnul Borza. La dig nu era nimeni. Am întrebat de casa acestuia și când am bătut la ușă mi-a deschis un bătrânel la vreo 70 de ani cu un început de chelie. Vorbind cu el, mi-a atras atenția cum își agita mâna în sus și jos, cu degetele rășchirate. Părea agitat. Dar când a aflat cine sunt și ce-i cu mine acolo, gesticulația lui a încetat și l-am văzut cum se scarpină pe obraz, dă din cap aprobator, după care a oftat, s-a încruntat, și înțelegând în final cam ce i-am spus, m-a tras de mânecă, înăuntru. După ce m-a invitat pe un scaun, mi-a făcut semn dacă vreau un pahar de vin din sticla abia începută de pe o măsuță din dreptul patului. Cu podul palmei am respins oferta făcută. Și-a turnat în pahar, l-a dus la gură și dintr-o înghițitură l-a dat pe gât. A tușit de câteva ori și mi-a depănat o poveste halucinantă:
-  … Pe mama Adrianei am îndrăgit-o de când locuia aici, în port, dincolo de strada unde ne găsim noi acum. „Fănele, maică, îmi spunea biata mamă, de ce nu te iei tu cu Sanda? Amândoi sunteţi oameni cu carte, ar avea şi ea un soț de treabă, ea femeie harnică şi la locul ei, odată nu ne-ntâlnim să nu-mi zică „săru’ mâna!”. Ce dacă ești cu zece ani mai mare? Mai gândeşte-te, maică. Mâine-poimâine pun şi eu mâinile pe chiept, mă-ta şi tac-tu la fel, şi rămâi fără niciun rost în lume. Între timp tata s-a dus. Mama e bolnavă, în camera de lângă noi – îmi arătă o ușă alăturată. Frate-meu, mai tânăr mi-a luat-o înainte. Adriana a fost singurul lor copil. Era ca și copilul meu. Când avea trei ani, Sanda s-a îmbolnăvit. Veneam la ei și mă jucam cu Adriana spre bucuria Sandei care ne vedea mereu împreună. Într-o zi, când am sosit la ei, frate-meu era la căpătâiul ei și își smulgea părul din cap. Părea că înebunise. Sanda era țeapănă, în pat, cu capul culcat pe perne. „Ce s-a întâmplat?” i-am strigat. L-am tras de lângă pat și am văzut că strângea o sticluță de penicilină în mână. „Ce ai acolo? Dă-o încoa, să văd”. Strângea sticluța în mână și nu-i mai dădea drumul. În cele din urmă i-am tras două palme și a cedat. Am mirosit sticluța șI ceva urât mi-a intrat în nări. „Ce-i asta?” „Vitriol” mi-a zis. „Cum a ajuns aici?” l-am întrebat. „Din greșeală, frate! Iartă-mă! Am omorât-o cu mâna mea. Ce mă fac acum?” Plângea ca un copil și își tot da pumni în cap. L-am luat cu binișorul și așa am aflat că în loc să-i ducă la pat sticluța cu siropurile Sandei, de beat ce era, a luat de pe polița din debara sticluța cu vitriol. I-am mai dat vreo două, să tacă odată și să chibzuim cum facem să nu iasă vinovat și să rămână un copil mic pe drumuri. La procuratură, am declarat că am găsit-o pe Sanda, țeapănă, cu sticluța aceea jos la picioarele patului. Dosarul a fost închis și clasat ca suicis…
  O clipă a tăcut și cred că mă uitam la domnul Borza cu ochii holbați.
- …Adriana s-a măritat cu cineva din șantier, unde lucra și fratele meu. S-au întâlnit acolo în șantier, ea se angajase pontatoare la un depozit de materiale. La nici două luni, știu că a fost o ceartă în familie, între ginere șI tată. Apoi am aflat că el a avut un accident banal în urma căruia el a decedat. Lucra pe un motostivuitor. Cineva i-a slăbit frînele și nu s-a mai oprit de pe dană, decât pe fundul mării cu motor cu tot. La câteva luni Adriana a fugit de acasă și s-a ascuns la mine, aici în port. Cred, așa cum îmi scăpase câteva vorbe, că tatăl ei abuzase de ea. Venise într-o noapte în camera fetei și o amenințase punându-i palmele peste gură, să nu țipe șI a profitat de ea. În lipsa mea, într-o zi, a venit el și a luat-o cu forța acasă. Cam pe atunci s-a aruncat Adriana în fața unei mașini sperând că se va termina acel coșmar. A scăpat după câteva luni de spitalizare cu doar o cicatrice pe obraz…
Domnul Borza împinse în lături sticla, după ce-și mai umplu un pahar, și își cuprinse tâmplele în pumni. Slobozi un oftat prelung. Un oftat de ușurare. Mi se învârtea pământul sub picioare. Am tras de cămașă de am descheiat un nasture de la gât. Mă sufocam de-a binelea.
-…Acum două luni a venit fericită la mine. Mi-a spus: ”Unchiule, mă mărit!” „Hei?! Cum așa?” Mi-a arătat o scrisoare în care îmi arăta scrise câteva rânduri. Spui că te cheamă Vlad?...
- Da! V-am spus asta, la intrare…
-Așa-i… De aceea îți spun ție toate astea. Tu trebuia să-i fi scris, deci?
-Așa e! N-am putut să vin, atunci în gară. Vin acum, direct de la spital. Nu-mi aduc aminte cum am căzut de pe platforma aia. Îmi pare rău.
- Te cred. Să știi că te-a așteptat toată ziua aia în gară. N-a plecat de acolo doar atunci când a gonit-o seful de peron. I-a spus că nu mai era nici un tren dinspre Negru Vodă, până a doua zi. A venit direct la mine, cam pe la miezul nopții. Era terminată. Plângea încontinuu. Spunea că acasă nu se mai duce, doar moartă. Asta m-a speriat de bună seamă. Doar mai încercase odată. I-am dat niște somnifere și a adormit, uite, aici pe patul acesta. M-am tot învârtit prin cameră gândindu-mă ce să fac. Și după două ceasuri, cineva parcă îmi sufla în creier și la ureche ce să fac. M-am îmbrăcat și am luat-o pe jos până la locuința fratelui. Nici eu nu știam ce anume căutam acolo la orele alea târzii din noapte. Am intrat în casă și fratele meu dormea dus. Cineva parcă m-a împins spre lada pe care se aflau niște perne. Am luat una și am presat-o pe fața lui. S-a zvârcolit o vreme și cînd a încetat să se mai zbată am aruncat perna la loc și am fugit înapoi. Nu i-am spus nimic Adrianei. De la locuința fratelui nu venea nici o veste. La două zile a sosit nepotul, cu vaporul, în port. Împreună cu el am pus la cale fuga Adrianei din țară. E pe undeva prin Grecia. Dar unde? Asta nu mai știu. A? Uitam! Ți-a lăsat o vedere scrisă.
  A scos de la buzunarul de la piept o vedere boțită de atâta purtat. Scrisul era intact. Am băgat vederea în buzunar și m-am ridicat să plec. M-am mai întors de l-am întrebat:
- Și cum de nu v-au dovedit până acum?
- Bănuiesc ei ceva, dar o țin una și bună că nu știu, nu cunosc nimic. Îmi arătă cu mâna spre camera bătrânei: După ce s-o duce mama, mă duc și mă predau. L-am rugat pe Dumnezeu să mai mă lase până atunci. Și iată că lucrurile aceste vin și se întâmplă la timpul lor. N-a zis așa, Domnul?
  I-am strâns mâna asigurându-l printr-o bătaie pe umăr că așa a zis Domnul, și am părăsit pentru totdeauna portul acela. La lumina unei lămpi de stradă am scos vederea și am citit-o. Iată ce era scris:
     Dragul meu Vlad!
 Te-am așteptat până la miezul nopții pe peron. Am căzut de câteva ori jos, dar mi-au dat cu apă pe față, de mi-am revenit. Nu-ți port pică pentru că n-ai venit. Destinul meu a fost scris dinainte. Și tu, cum le vezi pe toate, cred că ți-ai dat seama de asta și n-ai mai venit. Am vrut să urlu în brațele tale și să-ți spun: Sunt a ta!... sunt a ta!.. sunt a ta! N-a fost să fie dragul meu. Când ai să citești aceste rânduri eu voi fi departe. Tu, o amintire mereu vie, în inima mea. Adio!
                       Adriana.  

   În dreptul meu niște arbori își mișcau crengile asemeni unor oameni care dădeau din brațe a neputință. Și deodată a început să ningă mărunt. ”Ia te uită? Ia te uită?” A început să ningă de-a binelea, că până și copacii se mirau în mișcarea lor iar lămpile pe stâlpi pâlpâiau speriate. Și era semn că se va stârni și vântul. Vântul însă n-are ce să le facă crengilor și copacilor. Am plecat mai departe cu gândul că așa e în viață: copacii au rădăcini adânci… dar până și copacii mor.  
         
                                       SFÂRȘIT



vineri, 13 noiembrie 2015

699. O poveste adevărată... (VII)


FATA CU SMOCHINE DIN PORT



8.
   Lucram la silozul de grâne din Negru Vodă cam 8 ore pe zi. Ni se plătea săptămânal câte 100 lei pentru fiecare zi de muncă. Îmi făceam socoteala că într-o lună de zile voi strânge banii necesari să mă întrețin și singur, chiar să pot suporta și alte cheltuieli mărunte, după ce dam examenul la Politehnică și voi intra în anul I. Aveam în cap și alte gânduri. Sigur: Adriana nu lipsea din ele. Aveam și o grijă în plus, care trebuia urgent rezolvată: să vorbesc cu mama și să iau o hotărâre în privința Adrianei. În primul wekend am plecat acasă. Mama era la cuptorul de lut din curte și tocmai dregea ciorba de pe foc cu un ou bătut și borș preparat din tărâțe de grâu, când eu am intrat în curtea casei de la țară.
-Bine te-am găsit, mamă!
Mama m-a sărutat pe frunte și a glumit cu mine spunând că o să am soacră voioasă, dacă am nimerit tocmai când mâncarea era gata. I-am spus, înainte de a veni tata de la câmp, care era rostul sosirii mele acasă.
-O să-i scriu o scrisoare săptămâna viitoare să mă aștepte în gară și am s-o cer în căsătorie, i-am zis mamei. Cât privește soacra, află mamă că Adriana are doar tată. Mama ei a murit când era ea mai mică.
-Dacă ții neapărat să te însori cu fata asta, spune-i și lui taică-tu aceleași cuvinte. Și după asta poți fi sigur că o să pleci ușurat de orice ca s-o ceri pe fata asta în căsătorie, a zis mama. Dar să ții minte dragul meu, când un om face câte-o prostie ca a ta, eu încă îmi mențin părerea asta, atunci să știi că o face cu cele mai bune intenții și i se iartă toate, de către ai lui. N-aș vrea să te văd deloc că ai să suferi cândva, că n-ai ascultat decât de inima ta generoasă.
-Oho! Nu e doar o fată bună, măi mamă! E frumoasă și cuminte. Dacă ai ști cât de mult te-a îndrăgit? Numai din ce i-am povestit despre tine și ține neapărat să te cunoască și își dorește să îți sărute mâna. Am să ți-o aduc acasă săptămâna viitoare, ai să vezi!
-Tu vorbești serios?
Am luat-o în brațe și am sărutat-o pe amândoi obrajii. „Păi?!” Când am vorbit eu în dodii! - i-am zis șoptit, la ureche.
-Știi bine!... Și m-a împuns cu degetele amenințându-mă în glumă: Dacă ți-ai distruge viața, nimeni în afară de tine n-ar fi mai îndurerat, fiindcă ai un suflet mult mai bun decât ți-ai închipuit. Te cunosc de mic copil.
Cât timp mi-a pus farfuria cu ciorbă dinainte, la masa de sub prunul din fața casei, am urmărit-o atent să văd ce reacție i-au provocat vorbele mele. Tristețea și unele griji cred, îi mai apăsa sufletul. Cred că în sufletul ei nu se împăca de fel, cu ideea acestei căsătorii, dar accepta văzându-mă radios, și prefera situația asta multor altor evenimente ce s-ar fi putut întâmpla. M-a întrebat despre tatăl ei și cam în doi peri i-am sugerat că doar n-ar fi vreun om rău sau fiară. Ceva mai rece, da, dar tot un om ca toți oamenii. Când a venit tata, am glumit și cu el, punând căsătoria asta în fața faptului împlinit. Tata m-a privit mirat că puteam glumi cu așa ceva, dar nu prea a dat importanță celor spuse de mine, mai în glumă, mai în serios. Întors la lucru, mi-am zis că puteam câștiga mai mult dacă făceam și ore suplimentare. Am vorbit cu șeful punctului de lucru și a fost de acord. Aveau chiar nevoie de așa ceva, ca să se încadreze în planul propus. Mai ales, că mă simțeam în plină putere de muncă și optimismul de pe chipul meu a fost decisiv. După trei zile de ore suplimentare, am simțit că trebuie s-o las mai moale. Îmi scăzuse entuziasmul și cam săream și peste mesele principale. Într-a patra zi de muncă suplimentară, aflat în timpul pauzei de o jumătate de oră, m-am retras în spatele unei stive cu saci de grâu, undeva într-un colț al depozitului, departe de orice zgomot și i-am scris o scrisoare Adrianei. Era prima mea scrisoare:
Adriana!
   Duminică 17 august 197... voi veni cu primul tren în Constanța. Dacă vei fi acolo pe peron, să știi că o să am în brațe un buchet mare de flori și doar o întrebare: - Vrei să fii soția mea? Dacă vei spune da!, voi face câteva piruete acolo pe peron, cu tine în brațe și le voi striga tuturor: Te iubesc, te iubesc, te iubesc!...
                                        Al tău, Vlad.”
  Am citit și recitit scrisoarea de câteva ori, apoi am pus-o într-un plic, am scris adresa destinatarei și am pus-o în buzunarul șalopetei, la piept. Mă gândeam: „Dacă nu va accepta? Dacă se va supăra pe mine că am luat-o prea repede și nu se va mai uita vreodată la mine?” Am închis ochii să-mi imaginez cam cum ar fi dacă s-ar fi întâmplat așa ceva. Gândul ăsta îmi vârâse în cap o cohortă întreagă a fantomelor de tot felul. În inimă îmi pătrunse ceva nelămurit, ca o gheară care îmi provoca o durere surdă și continuă, de mă putea duce în pragul nebuniei. Eram deja întemnițat în acele gânduri. Mă înhațaseră definitiv. Nu-mi mai aminteam ce se întâmplase cu mine, puțin înaintea acestor gânduri hrăpărețe. Încercam să-mi aduc aminte, dar asemenea unei boli cumplite, ceva îmi măcina sufletul. Din când în când mi se părea că văd ochii reci, bănuitori ai tatălui Adrianei ațintiți asupra mea. Mă și întrebam: oare făcusem ceva rău? Simțeam nevoia să plec din acel loc, să mă ascund într-un loc unde nimeni n-avea să mă cunoască și nici să mă săgeteze cu privirea. M-am ridicat cu gândul să plec din acel loc, dar m-am lovit de ceva tare și am căzut la pământ. Se făcuse dintro-dată întuneric în jurul meu, ori asta mai lipsea, să mă lovesc la ochi și să nu mai am vederea bună. Se învârtea pământul cu mine și simțeam că mă scufund într-o gaură neagră care mă va sorbi dacă nu-mi va sări cineva în ajutor. Am început să strig după ajutor. Nu mi-a venit în cap decât numele Adrianei. Pe ea o strigam: ...Adriana!... Adriana!... Adriana! La un moment dat, așa credeam, am avut strania senzație că mi-am pierdut simțul realității. Nici nu mai realizam unde sunt. M-am pipăit cu degetele de la o mână, locul în care m-am lovit. „Doamne! Ce-o fi cu mine? De ce nu plâng de durere? De ce nu gem? Cât să fi stat acolo? Uite! - mi-am zis. Oamenii se întorc la casele lor. Eu de ce să mai rămân?” M-am ridicat de jos și am început să merg după oamenii aceia care se deplasau înaintea mea. Nu realizam de ce era atât de întuneric. Eram îngrijorat. La un moment dat am văzut un stâlp iluminat de un bec. La baza lui stătea un om. Mi-a făcut cu mâna. L-am întrebat: „Nu știți unde stă Adriana? A clătinat din cap. Nu știa. Atunci mi-a venit ideea să-i vâr sub ochi un petec de hârtie cu adresa acesteia. A citit biletul și s-a luminat la față. Știa! Am pornit într-acolo unde îmi arătase cu mâna și-mi făcuse semn pe unde să o iau. Am găsit lesne casa Adrianei. Era scufundată în întuneric. „Dacă nu-i nimeni acasă, ce-o să fac? mi-am zis în gând. O să înțepenesc aici în poartă?” Dar când am apăsat pe clanță, poarta s-a deschis fără nici cel mai mic zgomot. „Ia uite?! Mă așteaptă, mi-am zis. Știa că o să vin?” Nu mi-am mai pus și alte întrebări. Ajunsesem deja lângă ușa metalică cu geamuri metalizate de la intrarea în hol. Am încercat și mânerul ușii metalice. Și ușa aceasta s-a deschis ca prin farmec, dar nu m-am mirat. Am pășit în antreu. Era beznă peste tot, pustiu și nici țipenie de om sau alt animal, că am putut să înaintez lejer. Ușa camerei Adrianei era deschisă. „Să intru?” Îmi bătea inima foarte tare. „Dar cum am să mă descurc prin bezna asta?” Dacă dădeam din greșeală peste un scaun, ceva, și se vor trezi cu toții? Nu vor da buzna peste mine crezându-mă vreun hoț și mă voi trezi cu vreun topor în cap? Uneori te salvează providența. Așa gândeam și eu. De ce n-ar fi și ăsta un semn că eram și eu un fiu al norocului. Și iată că providența, tocmai când nu te aștepți îți și iese în cale. O lună uriașă, rotundă, roșie-arămie își revărsă lumina ei strălucitoare prin geamurile de le hol. Când apăruse luna asta? Tocmai acum? M-am privit în oglinda de pe hol. Parcă nu arătam prea bine. „N-oi fi prea palid? Ori e de la emoție?” Am dat să intru în camera Adrianei, dar m-am oprit pe loc fiindcă inima iar începuse să-mi bată năpraznic. Să-mi iasă din piept nu altceva! „Să mai aștept să se mai liniștească, mi-a zis. Dacă Adriana doarme și asta o s-o trezească?” Numai că inima nu se astâmpăra cu una cu două. Ba dimpotrivă. Parcă devenise un clopot. Am dus mâna la piept să apăs coșul pieptului și să o fac să tacă, dar oricât încercam să apăs nu simțeam mai nimic. Mi-am astupat urechile să nu mai aud bătăile alea și am închis și ochii din instinct. După o vreme, când am deshis ochii și se făcuse liniște în jur, m-am uitat atent să zăresc portretul acela pe undeva pe perete. „Asta era!- mi-am auzit subconștientul. Deci  știi pentru ce ești aici? Caută-l... Caută-l... repede! Până nu se vor trezi cu toți ai casei”. Începuse să mă cuprindă și un fel de toropeală, o stare ciudată de somn indus. Asta mai lipsea! „Ce-o fi cu mine?” Și iar nu mai știam de ce venisem acolo, dar am făcut un efort și mi-am reamintit. „Ce naiba? Doar nu-s în prag de amnezie?” Mă gândeam că, totuși, bine ar fi fost să se trezească unul de-ai casei și să fi intrat întâmplător pe ușa dinspre hol. Aș fi sărit în picioare, aș fi țipat poate și nu mi-aș mai fi auzit inima bătând la galop. Simțeam nevoia să țip, dar oricât am hârâit din gât, nici un sunet, de-al naibii, n-a ieșit. Și-apoi nici cu mintea mea care începuse s-o ia razna nu știam ce-i. Frânturi de gânduri se îmbulzeau care mai de care în mintea mea, fără să prind măcar un fir de la capăt. La un moment dat chiar am bănuit că sunt cuprins de niște frisoane ca atunci când ești luat de friguri. De aceea nu-mi aduc aminte de multe detalii. Asta era! Frisoanele astea sunt cauza pierderii atâtor amănunte. „Amănuntele sunt foarte importante. Încearcă să-ți aduci aminte de ele” - îmi spuneam. Și când au mai trecut frisoanele, mi-am adus aminte: tabloul îl văzusem în camera Adrianei. Fie ce-o fi! Și am pășit în cameră. Camera nu avea însă nimic deosebit de ceea ce știam. Mobila foarte veche, divanul, masa rotundă cu oglinda la dreapta ferestrei, câteva scaune înșirate ici-colo... toate astea erau dintotdeauna acolo. Și pe unul din pereți am văzut tabloul. femeia din tablou mă privea fix în ochi și (nu mi s-a părut) mișca ritmic din buze. M-am apropiat să citesc câte ceva direct de pe buzele femeii. Cuvintele alea s-au repetat iar și iar, și chiar le-am deslușit foarte clar: „-Fugi, fugi cât mai departe! El te va urmări și pe tine, cum a procedat și cu celălalt. Lasă totul în seama mea. Voi rezolva de una singură toate astea”.
  De ce să fug? Unde să fug? De ce să mă urmărească și pe mine? Ce-am făcut eu? Și, cine era celălalt? Ah! și gheara asta din inimă care îmi răscolea măruntaiele, ce-o fi, Doamne?...
- Cred că aiurează din nou!... Dar uită-te atentă, chiar a deschis ochii! Mișcă  buzele!...
 Am auzit vorbele astea foarte clar, chiar lângă mine. M-am uitat atent la cea care vorbea. Era îmbrăcată într-un halat alb și avea și-o bonetă pe cap.
-Doamna Lucia?! am îngăimat. Cum m-ați găsit? O recunoscusem după ochii aceia mari și luminoși. Am dat să mă ridic să-i sărut mâinile. O durere ascuțită în trup m-a așezat la loc. Mi-a făcut semn cu degetul la buze să nu mai încerc să fac alt efort de a mă ridica sau vorbi, cel puțin. Era și pentru dumneaei o surpriză că mă auzea după atâta timp vorbind clar, scoțând chiar sunete adevărate. Dar nu era doamna Lucia. Era o asistentă de spital. Mi-a zis mai târziu când mi-am revenit după aproape două luni de spitalizare, cum s-a întâmplat. Fusesem adus de la un siloz de grâne, după acel accident urât. Căzusem cu un sac de grâu de la înălțime, de pe platforma cu care căram sacii cu grâu selectat în turnul de aerisire și mă lovisem la cap. Fusesem și operat cu o săptămână în urmă de glanda tiroidă. Nu se putea altfel. Decizia operației o luase în ultima instanță un colegiu de medici ai spitalului care nu avusese pe nimeni din partea mea cu care să discute. Nu aveam acte asupra mea și muncitorii mă știau numai după nume.
- Și scrisoarea? am întrebat. N-a fost găsită o scrisoare în șalopeta mea? Acolo era scris un destinatar.
-Scrisoarea?! A, da!- m-a liniștit asistenta. Unul dintre muncitori, după ce ai plecat cu salvarea, a dus scisoarea la poștă. A crezut că era adresată alor tăi și poate era ceva important pentru ei, în ea.        
  ”Ce ghinion, mi-am zis. Dacă nu se grăbea s-o trimită, poate acum Adriana era aici, cu mine. Ar fi avut adresa ei, n-avea cum să nu o contacteze cei din spital. Două luni? Două luni în care am fost singur pe lume! O, Doamne!” Dar, slavă Domnului, fusesem salvat.

                                             (va urma)          

   

joi, 12 noiembrie 2015

698. O poveste adevărată... (VI)



FATA CU SMOCHINE DIN PORT



7.
Ajuns în camera de la subsolul casei aflată pe str. Muzeelor nr 3, unde abia mă mutasem recent, m-am trântit așa cum eram îmbrăcat, direct pe pat. Am început să visez cu ochii deschiși. Ma gândeam la Adriana. Ce fel de ființă era? Îmi reamintii cu câtă nepăsare mă privise acolo pe dig și cum tresărise, acum, când îi făcusem recenta vizită. Oare din ce sentimente era plămădit sufletul ei? De unde atâta tristețe pe chipul ei, uneori? Să-i fi fost hărăzit de ursitoare, încă de la naștere, un astfel de suflet, ori o anumită întâmplare petrecută în viața ei îi modelase într-atât simțămintele? Că, de cele mai multe ori, n-avea cum să treacă neobservate toatea astea, părea total absentă la ce-i spuneam. Chiar, îmi ziceam, ce taină să ascundă un astfel de suflet? De ce vorbea, nu neapărat foarte rar, dar și atunci, bisilabic? Când îi povesteam despre fata vecinilor mei de la țară, care se otrăvise când își surprinsese mama cu iubitul ei, amândoi goi într-o cameră, Adriana a tresărit și, dintr-o dată i s-a schimbat culoarea feței căpătând o nuanță ca de frunze arămite. Cum nu remarcasem asta pe loc, am continuat să-i relatez despre jalea care s-a lăsat multă vreme în cartier după dispariția Carolinei, fata vecinilor noștri. Eram însuflețit de acea istorioară, ce unora prin sat, știu că le păruse amuzantă ca situație, la acea vreme, dacă stai să te gândești că mama ei se opusese de la început iubirii Carolinei pentru acel străin venit în sat ca agitator politic pentru grăbirea încheierii colectivizării la sate. O ușoară roșeață i-a colorat obrazul palid când i-am spus că la mijloc fusese, tot ce era posibil - cum se zvonea - și altceva, așa vorbea gura satului! Cum că și tatăl ei încercase într-o noapte, să-și seducă fiica și că doar acesta ar fi fost motivul sinuciderii Carolinei. În lumina soarelui care-i căzuse direct în față, în clipa când se întorsese spre mine să vadă, nu cumva inventam cine mai știe ce, n-aveam cum să nu-i observ acele cute din jurul gurii la fel de clare ca atunci când te privești într-o oglindă după ce ai înfăptuit o faptă groaznică și ții morțiș, să rămână tăinuită. Cum stam așa cu ochii țintă la un oarecare punct imaginar de pe tavan, mi-a trecut un alt gând prin minte: nu cumva fata asta ascunde o taină, mult mai groaznică? Ce să se fi întâmplat în viața ei de dobândise acea cicatrice pe obraz? Îmi promisese că îmi va spune, dar atât cât ne-am plimbat pe malul mării, a ocolit mereu întrebarea mea. Faptul că îi ghicisem trecutul, că fusese cândva căsătorită, nu a făcut-o să se destăinuie pe mai departe. Când, cum, de ce nu mai era căsătorită, iată o taină care mă frământa. Mi-am zis că dacă îmi pun mintea, cu puțină imaginație, aș fi aflat. De ce n-am facut-o? Tocmai pentru ca observasem acea tresărire și acel rictus amar pe buzele ei și a o continua să o rănesc și eu, în continuare, nu era dovada unui tânar bine crescut cum încercam să-i arăt. Fata asta trebuia să aibă încredere în mine, altminteri la ce o mai căutasem? Să îi arăt disprețul meu pentru o greșeală din trecut? O, nu! Ce ar fi însemnat să aplic și eu tortura întrebărilor care, odată puse, trebuiau să elucideze trecutul fetei? Adriana, așa cum o „citisem”, în cele câteva ore de plimbare făcută împreună, ascundea în sinea ei unele dureri, răni ori chinuri trupești; și toate astea, sub tirul întrebărilor mele, puteau să ducă la distrugerea ei dacă aș fi presat și eu întrebările mele pe ranile aproape vindecate. „Fata asta cred că are și o altfel de privire când se simte iubită. Probabil că acum nu râde dintr-un motiv oarecare, dar va trebui să aibă încredere în mine” – imi ziceam. Nici nu știu când am adormit cu tot noianul acestor gânduri în cap, dar dimineața m-am trezit destul de obosit. Au urmat câteva zile anoste la liceu. Nu-mi mai era gândul la problemele de matematică și nici la orele de literatură nu mai participam atât de activ. Trebuia să-i mai fac o vizită Adrianei, îmi spuneam, dar nu mă urneam din loc. După câteva zile, mi-am luat inima în dinți și i-am făcut o nouă vizită la locuința din bulevardul care ducea spre lacul Sutghiol de la capătul orașului, zona de unde începea stațiunea Mamaia. Mi-a ieșit înainte, aceeași figură sobră și destul de glacială a tatălui Adrianei care, recunoscându-mă mi-a zis scurt:
-Azi nu se simte bine și nu poate ieși. Dar dacă vrei să stai de vorbă cu ea poți să intri în camera ei. Însă, n-o obosi prea mult, are nevoie de odihnă cât de multă. Când am pășit iarăși în camera cu tablori, n-am remarcat de la început lipsa unui anumit tablou. Cel care reprezenta autoportretul mamei Adrianei. Abia la plecare am schițat această uimire:
-Dar unde-i tabloul mamei tale? Sunt surprins să nu-l mai zăresc pe perete, am spus.
Se schimbase din nou la față. Nu se aștepta oare, la o asemenea întrebare? Ce paloare avea, Dumnezeule?! Dacă și-ar fi privit chipul în oglindă, ar fi constatat tulburarea care i se întipărise pe chip. Mi-a dat un răspuns abia șoptit:
-L-am pus bine!... Dar ce te interesează pe tine acel tablou? Mă privea insistent.
-Nu știu nici eu, ce anume - i-am spus. Ochii aceia îmi păreau cunoscuți. I-am mai văzut la altcineva, nu știu! Poate într-un vis, mai știi?
Fiindcă mă privea atât de ciudat am început să râd din senin.
- Hei!... Hei! Te uiți la mine de parcă s-ar pune la cale răpirea din serai ori o căsătorie monstruoasă la castelul Elsinore, ca-n Hamlet? Să nu-ți închipui că punând această întrebare încerc să aflu de la tine secretul cu care a plecat mama ta în mormânt.
După cum a tresărit și a pus repede ochii în pământ să nu-i văd lacrima ce-i dăduse în colțul ochilor, am realizat că întrecusem măsura. Era ca și cum aș fi atras-o cu toată silința într-o cursă. Deci, era timpul să-mi iau la revedere. I-am luat obrajii între palmele mele și mi-am apropiat capul de fruntea ei. I-am dat un sărut ca de frate mai mare pe frunte și am plecat. De la acea vizită nu am mai dat pe la locuința Adrianei vreo două-trei săptămâni?! Poate chiar patru, ori cam așa ceva! Figura rece, puțin protocolară a tatălui m-a reținut să-i mai fac vreo vizită Adrianei. Numai că, atunci când nici nu mă așteptam, într-o bună zi m-am pomenit cu Adriana la ușa gazdei mele de pe str. Muzeelor nr 3, întrebând, în curte pe cineva, dacă eram acasă. Vocea ei tărăgănată, cu un son aparte al rostirii, un pic romanțioasă, mi-a atras atenția și am urcat de îndată scările să văd dacă era chiar ea, sau doar mi s-a părut? Afară, în curte, surpriză! Adriana discuta cu gazda mea. Adriana era îmbrăcată într-o splendidă rochie vișinie, cu un imprimeu drăguț pe piept, corsaj strâmt la talie, mâneci scurte terminate în pliuri de culoare roz aplicate și un șal vaporos i se lăsa pe umeri în jos. Am ieșit la plimbare și pașii ni s-au îndreptat, firesc, spre portul vechi. Acolo pe banca noastră ne-am îmbrățișat pentru întâia oară. Ce-i drept, am făcut-o cu stângăcie. Adriana m-a îndepărtat cu brațele și m-a privit mirată. Și râzând de stângăcia mea și-a dat capul pe spate lăsându-și părul să cadă rebel de pe frunte, și îmi luă în mâini umerii brațelor. Gura mea flămândă aproape că i-a atins gâtul dezvelit de năframa care căzuse pe jos. Profilul adorabil, cârlionții părului ei mătăsos se aflau atât de aproape de buzele mele, iar prin pânza rochiei îi simțeam căldura brațelor. Amurgul roșiatic pulsa complice printre șuvițele părului ei mișcat de briza mării. Atât de moale îmi căzuse Adriana în brațe, iar primul sărut mi-l dărui cu patimă, că așa ceva nu se mai putea uita vreodată. Dacă ar fi întârziat cu încă o săptămână, două, întâlnirea asta, amintirea ei avea să devină doar un basm după care avea să-mi fie dor. Dar era aievea tot ce trăiam și nici un basm n-o putea înlocui. Au urmat multe zile, multe plimbări pe faleză, pe dig, prin dana portului. Mi-am zis că eram unul dintre cei mai fericiți tineri din acel oraș portuar. Am râs împreună, ne-am bucurat de nemărginirea mării, am avut multe discuții dar nici una cu privire la tot ce a fost și însemnat trecutul, în viața ei. Când am luat bacalaureatul și am ieșit pe treptele liceului meu, Adriana, deși nu-i spusesem de acel eveniment din viața mea, mă aștepta la poarta liceului și cum m-a zărit mi-a ieșit înainte și mi-a sărit în brațe, de am făcut câteva piruete cu ea în brațe, pe loc. A venit apoi vara și odată cu ea îmi luam adio de la anii aceia de liceean. Pentru Adriana, vara a fost o așteptare continuă. Mă pregăteam acasă pentru examenele la Facultate, cele din toamnă. Ca să pot pleca la București să dau examen la Politehnică îmi trebuiau bani. Ai mei nu aveau de unde să-mi dea. Îmi găsisem de muncă la un siloz de grâu în Negru Vodă. Munceam în schimburi, într-o echipă formată din șapte muncitori, la selectarea grâului cărat din depozite, turnat pe urmă în cuva unor utilaje gigant și apoi căram sacii cu grâu curat pe o platformă, în turnurile de aerisire și așteptare spre a fi încărcat în vagoane și dus la export. Din când în când luam trenul și, după cum convenisem împreună cu Adriana, plecam înspre orașul port de la Marea Neagră. Mă întâmpina pe peronul gării. Când o zăream, prin geamurile vagonului, cum își întindea gâtul, aflată pe peron, așteptând să-i ies în întâmpinare, o asemănam cu una din acele gutui puse la geamul de la cămară de bunica mea. Spunea bunica: „aici la geam vor căpăta o culoare mai galbenă și o dulceață aparte, dar și un parfum deosebit”. Așa era și Adriana când mă zărea coborând din tren și-mi ieșea în întimpinare sărindu-mi direct în brațe. Când mă-ntorceam din nou cu trenul către casă, îmi punea în brațe câte o plasă cu mere pentru mama. Mereu mă întreba ce mai face mama, dacă i-am povestit despre ea, ce crede despre prietena fiului ei.
Ce eram să-i zic? Că-i spusesem despre ea mamei, că așa cum îi povesteam despre întâlnirile noastre, mama era numai ochi și urechi și că îi transmite urările ei de bine, Adriana le afla numai din gura mea. În realitate, mamei nu-i spusesem niciodată de prezența Adrianei în viața mea. Mă întreba de unde sunt merele, că tare sunt frumoase, iar eu dam din umeri și-i spuneam că la oraș erau peste tot. Într-o zi însă, i-am povestit de-a fir a păr totul. I-am spus și că a mai fost măritată. Mama m-a ascultat în tăcere și când am tăcut mi-a spus:
- Știu și eu? Tu, nu ți-ai găsit o altă fată? De ce să iei o fată care a mai fost măritată? Eu nu-ți zic, da ori ba! Însă-ți spun să te mai gândești! N-au intrat zilele-n sac mamă, spunea. Dar eu râdeam și o asiguram pe mama că nimeni nu mai era ca Adriana. Că avea precum gutuile bunicii: dulceață, culoare, parfum. Ce mai, era totul în viața mea!
- Nu știu ce să zic, măi băiete! zicea mama îngrijorată. Dacă tu așa crezi, eu nu mă opun, dar bine ar fi să-i spui și lui taică-tu.
- Nu-i nevoie mamă, dacă știi tu îmi e de ajuns. Cu prima ocazie o să-i cer să se mărite cu mine. Nu vrei să ai o noră în casă?
- Aș vrea...Da, i-o zic să mai stai. Simt că nu ăsta-i capătul lumii.

                                         (va urma)        

   

miercuri, 11 noiembrie 2015

697. O poveste adevărată... (V)


FATA CU SMOCHINE DIN PORT


6.
   Nu m-am dus la adresa indicată de Adriana nici în prima zi, nici a doua, nici într-a treia. Dar când să se împlinească o săptămână de la acea nesperată întâlnire, mi-am luat inima în dinți și am bătut la adresa respectivă. Mi-aduc aminte cum îmi tremurau picioarele așteptând să se ivească cineva din casă. După a treia sau a patra bătaie în poartă mi-a răspuns un tip cam la cincizeci de ani, atletic și bănuitor. În timp ce se îndrepta spre poarta unde mă aflam i-am auzit vocea autoritară, strigând, pesemne, la un câine: „Corbu! Corbu!... Cară-te!”. Ajuns în drepul meu, m-a privit de sus în jos ca pe unul care acum, acum, va scoate din tolba de la spate, corespondența trimisă cu poșta română. Când s-a convins că nu eram din partea poștei române, mi-a adresat o întrebare scurtă, ținând tot timpul sprâncenele ridicate:
-Pe cine căutați?
M-am recomandat simplu: un tânăr liceean, verișorul Monei, prietena Adrianei. Veneam cu câteva vești din partea Monei care nu mai apucase să treacă pe la prietena ei, înainte de a lua autobuzul către satul natal. Eram convins, din toata inima, că ceea ce spuneam, Dumnezeu îmi era martor, că era și adevărat.
-Cred că nu mi-a dat adresa greșită. Aici stă Adriana? Dumneavoastră sunteți... aici am făcut o pauză. Nu știam cine era domnul.
-Tatăl, îmi ușură el situația creată. N-a mai zis altceva și mi-a deschis poarta. Dumnealui a luat-o înainte iar mie mi-a cerut să-l urmez. În dreptul unor uși de tablă, placate cu geamuri metalizate a bătut de câteva ori, strigând la Adriana cum că are un musafir. Când ușile s-au deschis, toate; de la verandă, de la hol și de la intrare, Adriana care tocmai se ivise dinăuntru a făcut ochii mari a surpriză. Nu se aștepta!
-Vă cunoașteți? a întrebat cel care ma poftise să le calc pragul casei.
-Aaa!.. Da! Sigur! Verișorul Monei. Tata... știi? Ți-am vorbit despre el. El e Vlad, tata! Apoi: te rog... intră, Vlad!
Am căutat să fiu cât mai sobru și cât mai reținut. Pășeam prin casa Adrianei ca și cum aș fi căutat, dinainte, fiecare locșor în care trebuia să pun pasul. Avea casa plină de tablouri pe pereți. Toate erau tablouri pe pânză in ulei, de mărimi diferite, unele chiar de dimensiuni mari, pâna la 1 m și ceva înalțime sau lățime. Erau portrete de femei, flori în vază, peisaje marine, mai tot ce putuse să surprindă pictorul, în natură. Adriana mi-a spus, cu un aer firesc că toate erau pânze pictate de mama ei. M-am oprit în dreptul unuia care reprezenta chipul unei frumoase și enigmatice doamne, într-o rochie lungă, albă, voalată, ca din altă epocă. Straniu tablou, la prima vedere!
-Mama... autoportret! Era cu doua luni înainte să moară! mi-a zis Adriana.
-Daa?... Am făcut ochii mari. Deci tată avea, mamă, nu! Am dat să trec mai departe, dar ceva nelămurit mă întorcea cu pasul, înapoi.
-Ce s-a întâmplat?... mă întrebă ea. N-ai avut de unde să o cunoști. A dispărut când aveam cam trei-patru ani.
I-am cerut Adrianei să tragă perdeaua din geam pentru a intra mai multă lumină în cameră. Adriana m-a privit mirată, dar observând că îmi măresc pupilele ochilor privind mai cu atenție la tabloul intitulat „autoportret” a înțeles că îmi trebuia mai multă lumină pentru a putea distinge trăsăturile mamei și a le compara cu ale fiicei. Însă, se înșela. Deocamdată nici eu nu nu realizam ce anume mă oprise în loc. Tabloul dezvăluia în lumina puternică a zilei, o femeie rumenă (cu mai puțină lumină, părea o femeie palidă), pe alocuri pistruită, dar încă tânără, cu o claie de păr bălai, cu sprâncenele arcuite, buze subțiri, îmbrăcată în alb. Acum, la lumină, i-am observat găurile din lobii urechilor, în care altădată, pesemne, purtase cercei. Când mă dădeam un pic la stânga sau la dreapta, se zăreau frumos evidențiate vinele de la gât și sângele care îi alerga prin vene. Părea că e vie și mă fixa cu atenție, din acel tablou. M-am uitat la Adriana foarte atent. A rămas cu perdeaua în mâini, mirată:
-De ce mă privești așa?
Atunci i-am observat buzele umede, ca pătate de vin roșu. „De la mama ei are frumusețea asta!” mi-am zis în gând. N-am rostit nimic. Dând perdeaua la o parte, în afară se zărea puțin spre stânga ferestrei, lânga niște butoaie de tablă, un câine bălțat care se scărpina după ureche cu laba dinapoi.
-Pesemne el e Corbu, am îngăimat la repezeală, un pic surprins de remarca Adrianei. Ca cel care e prins cu mâța în sac. Adriana a privit și ea în afară.
- Da! a spus. El e câinele casei. Nu mușcă!
„Ce o fi având atrăgator? m-am întrebat, privind din nou la tablou. Pistruii, da! Gropițele? Și ele. Dar paloarea? Nu, nu cred că e asta! Și ochii ăștia: când sălbatici, când blânzi. Depinde de unde privești. Iar buzele par și ele un pic umede și par să-ți vorbească, parcă iți vine să le oprești aplicându-le un sărut...”
-Ai zis ceva? m-a întrebat Adriana dând drumul perdelelor strânse mănunchi în palmă.
-Nu! Am ripostat. Este prezent în acest tablou un sentiment grandios: moartea. Uite! Caut să-mi imaginez cum fiecarui om îi apare, câteodată, lumea întreagă ca o deșertăciune și viața lipsită de sens. Nu știu de unde izvorăște sentimentul acesta de ratare, dar cum culorile carnației pe pânza aceasta s-au cam spălacit în timp, ochii aceștia au ramas vii și cred că mă urmaresc destul de pregnant. Ca și cum ar păstra în ei minunăția multor taine... Adriana rămăsese ca interzisă. „Cred că nu înțelege mai nimic din ce spun”, gândeam. Dar am continuat cu riscul de a mă crede căzut în cap. Dacă știi să „asculți” ce spun, lângă acești ochi e ca și cum ai participa la o liturghie extraordinară, la o rugăciune specială. Simți cum gândul tău se cuplează cu cel al femeii din tablou și adevărurile „rostite” de buzele ei, sunt cam triste. Mă tem ca sunt în preajma unui adevăr spectaculos, din păcate, unul răvașitor și dureros...
- Nu înțeleg! Ce spui acolo? S-a apropiat și m-a luat de mâna. Era prima oară când o simțeam pe Adriana cât mai aproape de mine. M-a smuls pur și simplu din fața tabloului. Am lăsat-o să-și închipuie orice. Am trecut de-a lungul pereților încărcați cu pânze pictate în ulei, până în capătul holului. Ceva... nu-mi dădea pace. Femeia din tablou avea să-mi transmită ceva și eu nu-i înțelegeam intenția acelei mișcari ale buzelor. M-am întors înapoi și am privit, din nou, tabloul. Femeia din el avea altă expresie, acum. Ai fi putut spune că în jurul gurii exista o trăsătură care trăda un surâs obosit. Da, într-adevar, era un tablou straniu. Și, deodată, mi-a venit ideea că ființa de pe pânză simțea o imensă milă dar și o mare dragoste față de persoana mea. Îmi cerșea ajutorul. Ceva a început să-mi vuiască în cap. Am întors privirea spre Adriana, apoi din nou la tablou și iarăși la Adriana. Și în gând întrebarea mi-a venit pe căi nelămurite:
- Adriana?! am întrebat-o. Tu ai fost căsătorită, cândva?
 Și, imediat, mi-a părut rău de întrebare. N-aș fi vrut să o pun. Nici nu realizasem, atunci, cum de mi-a venit. Buzele ei începuseră să-i tremure ca mușcate și avea o privire de pasăre înspăimântată sau de vânat fugărit și încolțit. Zâmbi trist ca și cum și-ar fi amintit de o seamă de lucruri triste.
-Ce-ți veni? De unde ai mai scos-o și pe asta? Dar nu mai era glasul ei. Era ca și cum cineva ar fi încercat să țipe ori să înceapă un bocet.
- Portretul ăsta pare a-mi fi transmis toate astea, am zis repede. Uite! Sunt pe pânza acestui tablou atât de multe amănunte, că aș putea să le deslușesc pe fiecare în parte. Iată! Vezi acest rictus din colțul gurii? Asta îmi spune că ai fost cândva mireasă, dar nu mai ești...
- Ce amănunte?!... Apoi cu voce stinsă: Cum ți-ai dat seama?
- Da, multe amănunte nu-i așa? Amănunte obositoare pentru mine! Hai să ieșim, Adriana!
Bănuiam doar, că sufletul nostru nu e înconjurat ca de ziduri să nu poți vedea dincolo de ele. Dar știam, ori simțeam în subconștientul meu, că atunci când îți impuneai ceva, fie deocamdată străin, nu aveai cum să nu pătrunzi dincolo de aceste ziduri. M-am dus la tatăl Adrianei și i-am cerut permisiunea să o lase să iasă cu mine, la o plimbare, undeva pe aici, aproape de malul mării. A încuviințat că aveam permisiunea lui și privind peste umărul meu i-a zis fiicei sale:
- La fix ora opt să fiți împreună aici. Hai, acuma puteți să mergeți. Și, către mine: Sper că în privința orei, am fost destul de clar, tinere!
Adriana încă nu-și revenise sau, cel puțin eu, nu-i auzeam nici răsuflarea. O tăcere ca un pietroi peste gura unei peșteri se lăsase peste cei doi, tată și fiică. Apoi, tatăl s-a întors și a intrat în casă. I-am zis Adrianei că o aștept la poartă. Nu avea decât să pună ceva pe ea și apoi să ieșim la plimbare. După un sfert de ceas mergeam unul lângă altul de-a lungul malului care despărțea orașul de plaja țărmului. Marea îmi răstălmăcea vorbele. Părea a-mi spune: „Dacă te vei îndrăgosti vreodată de fata asta, păstrează cu sfințenie această taină. Să n-o mărturisești niciodată, nimănui, înainte de a ști bine cui îți deschizi sufletul”. Adriana n-a scos o vorbă tot drumul. De-ar fi fost fericită, ar fi fost o încântare pentru mine. Îi urmăream mișcările gingașe, îi simțeam căldura palmei într-a mea, dar nu-i ghiceam și sufletul. După multă vorbărie, i-am cerut iertare pentru acele vorbe spuse dinaintea portretului mamei sale. Mi-a aruncat una din acele priviri ca de căprioară rănită, ceea ce mă făcu să sufăr îngrozitor.
- Ai să mă mai cauți?... mi-a spus la despărțire, în poarta casei, după o îndelungată tăcere.
- Sigur! Ce-ți veni? Am să te caut. Nu te-am întrebat, acum. Dar, data viitoare vreau să-mi spui povestea acestei urme de cicatrice de pe obrazul tău. Și-a dus mâna la față acoperind acea urmă albicioasă. I-am dat mâna la o parte și i-am luat obrazul în palmă.
- Îți stă foarte bine. Mi-ai răscolit inima încă de atunci când te-am întâlnit lângă digul din port. N-am aflat nici acum cine era domnul Borza. Știi? M-am interesat și te-am căutat de câteva ori pe acolo.
- Aha!... Mi-a spus unchiul că te-a mai zărit dând târcoale prin port. Borza, e fratele cel mare al tatei. El locuiește chiar acolo, în port. Îngrijește de bunica. Smochinele cu care m-ai văzut la dig i le adusese un nepot, aflat acum pe mare. Vinde și el să mai scoată un ban. Medicamentele pentru bunica sunt greu de găsit. Și nu se poate fără bani. Atunci când ai apărut prima oară acolo, i-am ținut eu locul, fiindcă unchiul trebuia să-i arate bunicii cum să-și ia medicamentele pe care tocmai i le adusesem.
N-a mai zis nimic. Părea că mărturisirea asta o istovise. Și-a înălțat sprâncenele, apoi s-a înălțat pe vărfuri și m-a sărutat fugitiv pe frunte. Fugind prin poarta deschisă, am mai auzit-o:
- Să mai vii. Am să te-aștept!
   
                                         (va urma)